Pentru      Aruru

Antonie și Cosmo se urcară grăbit în tren, gâfâind și tremurând. Alergaseră ca niște antilope fugărite de lei până la vagon cu ghiozdanele în spate. Când au intrat, conductorul i-a întrebat ironic: ,,Băi băieți, ați reușit să rupeți peronul în două?”, ceea ce l-a iritat vizibil pe Cosmo, care a înjurat printre dinți în timp ce își ștergea transpirația de pe frunte. Trenul era amorțit de un frig parcă de fier, care lesne intra pe sub haine și îți străpungea oasele și măduva spinării. Antonie și Cosmo se așezară într-un compartiment gol și începură să își frece mâinile într-un ritm disperat. ,,Mă mir cum controlorului nu îi îngheață mâinile pe bilete!” exclamă Cosmo, scoțând aburi pe gură. Antonie, care tremura de frig, răspunse cu glas stins: ,,Nu știu…frate…”. Antonie, parcă lovit de o teribilă veste, și-a lovit violent fruntea și a strigat: ,,Au! Cum am putut să uit? Luni dau test la istorie…și eu nu am făcut nimic!”. Cosmo se uită la el încruntat și își întoarse capul spre geam, dându-și ochii peste cap.

Când trenul a ajuns la destinație, întunericul împânzise deja zarea. Cei doi s-au trezit brusc din cauza zgomotului asurzitor al șinelor, și-au luat rapid ghiozdanele în spate și au fugit până la scări, pe care le-au sărit ca niște feline înfometate. Graba era zadarnică de această dată, era deja întuneric, iar destinația stătea pe loc…După multe căutări, Antonie și Cosmo au reușit să ajungă la strada corectă datorită unui bătrân localnic.

Din dreptul unei case înconjurate de grădini suspendate se auzeau zgomote puternice de petrecere, țipete și pahare sparte. Cei doi călători se uitară unul la altul câteva secunde, apoi au auzit niște câini lătrând și alergând în direcția lor. Așa că, nu au mai stat pe gânduri și au intrat rapid în curtea acelei case împânzite de verdeață. Un singur moment după, din infinitul întuneric au sărit trei dulăi care s-au izbit cu boturile de gardul de fier al curții, încercând să îl apuce de haine pe Antonie, care speriat de moarte, s-a smucit violent și a căzut pe jos, la picioarele lui Cosmo. Acesta din urmă se repezi să îl ridice pe Antonie, care tocmai se afla copleșit de un atac de panică sever. A început să tremure din cap până-n picioare și chiar să lăcrimeze. De fiecare dată când voia să rostească ceva, respirația i se tăia și nu mai putea scoate nimic pe gură. ,,Fă o cruce! Fă o cruce!” striga disperat Cosmo, care încerca să ajute. Antonie îl apucă de mână pe Cosmo și țipă la el, spunându-i să îl lase în pace și să nu îl mai bată la cap.

Cei doi deschiseră sfioși gigantica ușă a casei și intrară tiptil, în așa fel încât să fie siguri  că nu îi aude nimeni. Holul casei parcă era infinit. Era întunecos și foarte lung, iar la capătul lui se zărea lumină și se auzeau strigăte. Cu cât înaintau, cu atât mai tare erau cuprinși de emoții  și parcă așteptarea nu se termina, parcă nu înaintau. Atunci, Antonie și Cosmo se panicară și începură să fugă spre lumina din capătul holului îngust și întunecat, dar se opriră îndată, deoarece cu cât alergau mai tare, cu atât lumina se îndepărta de ei. Antonie a început să plângă și s-a aruncat în genunchi, dar Cosmo răcni o dată cât îl ținură plămânii și a alergat în față ca un leu, ajungând la lumină. Atacul de panică al lui Antonie se aplifică, a început să își smulgă părul din cap, să își muște unghiile și degetele și să își izbească picioarele de pământ. Brusc, din lumina de la capătul holului a ieșit o mână uriașă care venea spre el. Antonie, liniștit de faptul că recunoștea mâna, s-a ridicat și a apucat misteriosul braț, care l-a tras la lumină. Era brațul lui Cosmo…,,Prietenul la nevoie se cunoaște”.

Antonie a ajuns într-o încăpere mare, despărțită de jumătate de perete în două camere, unde fete și băieți dansau, mâncau și beau. Din toată mulțimea de persoane, le ieși înainte Anunit, o veche prietenă de-a lui Cosmo, care îi invită pe băieți să se servească din bunătăți și să participe la dansuri. Antonie și Cosmo îi mulțumiră lui Anunit pentru ospitalitate și se așezară pe canapea. Antonie încă tremura din cauza atacului de panică, iar Cosmo și-a scos telefonul și căștile și a început să asculte muzică, lăsându-și camaradul ,,singur”. Antonie nu avea decât să observe petrecerea la care teoretic lua parte. Dintre toate persoanele de acolo, acesta remarcase una singură: o fată care din când în când mai venea pe lângă canapea pentru a schimba melodia. De fiecare dată când o vedea, Antonie era cuprins de un foc intern nemaitrăit până atunci. Acea fată parcă era din Babilonul de odinioară. Avea exact tipul fizic akkadiano-asiro-babilonian, parcă era fiica împăratului Sargon I, fapt ce îl topea pe Antonie. Și-o imagina călare pe un culan mesopotamian, îmbrăcată într-un voal galben, purtând o brățară aurie groasă pe braț și părul desfăcut. De fiecare dată când fata trecea prin preajma canapelei, Antonie spunea doar pentru el: ,,Un fel de zeița Iștar…”. Totuși, nu era acaparat complet, încă nu era pe deplin cucerit, nu era îndrăgostit, era mai mult mirat…

La un moment dat, după vreo oră și jumătate, când fata venea să schimbe melodia, îl remarcă pe Antonie pe canapea și îl întrebă: ,,Bună! Tu ce faci aici? De unde ești?”. Antonie, parcă trezit din transă, răspunse destul de calm: ,,Sunt de departe…Am venit cu Cosmo să o vizităm pe Anunit! Tu ești de aici?”. După câteva propoziții schimbate, fata se uită la mâinile lui Antonie și îl întrebă râzând gingaș: ,,Dar de ce tremuri? Ai emoții?”. Antonie, a fost instant blocat de întrebare, pentru că nu voia să spună nicidecum că are emoții, deoarece ar fi părut penibil și slab, dar nu nici nu voia să dezvăluie faptul că a trecut printr-un atac de panică sever din cauza unor câini, pentru că iar se năștea o situație penibilă. Fata, neașteptând un răspuns și dându-și seama de faptul că Antonie se simte inconfortabil din cauza acestei întrebări, schimbă rapid subiectul. Cei doi începură să vorbească din ce în ce mai mult și mai des. Fata avea un râs fermecător, când râdea, îi râdea tot corpul într-o mișcare copilărească. Pe când vorbeau despre școală, Anunit o strigă pe fată din cealaltă cameră: ,,Aruru, vino puțin te rog!”. Fata se ridică de pe canapea și plecă, Antonie șoptind: ,,Aruru…ce nume!”.

Dacă la început Antonie era doar mirat de Aruru, acum, după ce petrecuse ore bune cu  ea, era cu adevărat ”fiert”. Antonie uitase de Cosmo, uitase de sărbătorita Anunit, uitase de casă, de familie, uitase de tot! Se gândea doar la Aruru, era în lumea ei, pe malul Eufratului, în vechiul Babilon. Antonie se ridică de pe canapea și o întrebă pe Anunit unde e toaleta. După indicațiile precise oferite de aceasta, călătorul se îndreptă spre holul infinit fără frică și stres, era cuprins de o fericirea oarbă, cauzată de conversațiile cu Aruru. Toaleta se afla la începutul holului, aproape de intrarea în casă, pe dreapta. Cu încredere, Antonie merse pe holul întunecat, care de data aceasta părea mai scurt și mai puțin infinit ca data trecută. Băiatul avea pieptul în față și privirea înainte, pășind cu mândrie pe covorul holului. Când să apuce clanța de la ușa toaletei, se împiedică și căzu cu fața în podea.

Antonie, buimac, își ridică lin privirea. Holul se cutremura, pereții erau înăbușiți de o ceață violet, din podea se auzea un vuiet specific gerului din ianuarie, acompaniat de răcnete animalice și sunete distorsionate de cântece bizantine. Vocea gravă a preoților, ce venea din podea, îl înspăimânta pe Antonie, care se întoarse pentru a vedea de ce s-a împiedicat. Pe covorul holului se afla o năframă de culoare galbenă. Apropiindu-se, pe acea mahramă se definea un chip. Pe crucea albă de pe bucata de pânză a apărut Chipul nefăcut de mână al lui Iisus Cristos. Mântuitorul apăruse pe mahramă în stil răsăritean, chipul fiind încruntat și având barba despicată în două la vârfuri. Părul se termina în patru împletituri, două pe stânga și două pe dreapta. Antonie ar fi vrut să facă o cruce, dar a rămas înțepenit, deoarece era catolic și nu mai văzuse până atunci varianta aceasta a Mântuitorului. Nu îl mai întâlnise niciodată pe Cristos încruntat, de aceea s-a blocat, neștiind cum să reacționeze în fața divinei imagini de pe năframă. Speriat, Antonie și-a întors capul, deoarece nu îl mai putea privi în ochi pe Iisus, care dispăruse brusc. În același timp se auzise cu ecou o voce groasă: ,,Dacă nu vrei să mă vezi, nu voi apărea, iar dacă nu vrei să crezi, nu se va întâmpla!”

Antonie, mai speriat ca niciodată, se întoarse la năframă, care era, de data aceasta, goală. Era doar o bucată plictisită de pânză. Călătorul izbucni în lacrimi și luă năframa în mână, ducând-o la piept cu atenție. Apoi, vuietele, răcnetele și vocile din podea tăcuseră,  o  ceață violet se surpă, iar holul nu se mai cutremură. Mahrama dispăru din brațele lui Antonie și se lăsase o liniște demonică, apăsătoare. Pe lângă aceasta, întunericul contribuia la crearea unui peisaj luciferic. Liniștea țipa de durere, iar întunericul nu mai era așa negru. Antonie se ridică și începu să alerge în direcția camerelor de petrecere. Când ajunse acolo, muzica era oprită, toate lucrurile erau puse la locul lor și nici urmă de om. Băiatul se așeză pe canapea și începu să viseze la Aruru. O vedea clar, mai clar ca niciodată. Era îmbrăcată în straie armenești, ieșea pe poarta unui palat de aramă și primea de la un sol Chipul Edesei.

De afara au început să se audă strigătele lui Aruru: ,,Antonie! Antonie! Antonie!”.

Călătorul s-a ridicat de pe canapea și a alergat tot holul, până la intrare. A deschis violent poarta, care s-a trântit de zidurile casei și a ieșit în curte. Acolo, haita de câini, auzind  zgomotul puternic provocat de poarta trântită, s-a înfuriat și a dărâmat gardul curții. Câinii s-au urcat pe grădinile suspendate, au rupt plantele și au sfâșiat florile. Antonie a fost în câteva momente înconjurat de fioroșii dulăi, care începură să latre și să mârâie, apropiindu-se de călător încet, făcând spume la gură, ca niște tigrii ce se pregătesc atace prada din moment în moment. Unde era Aruru? Unde era cea care l-a strigat? De ce acum îl ignora pe cel pe care tocmai îl strigase? De ce? Lui Antonie i-a fost rușine să se uite în sus, îi era frică să privească Cerul…Simțea că dacă ridică privirea Luna se va izbi violent de pământ, simțea că greșeala sa este fatală. Oare putea ierta cineva asta? Antonie a fost sfâșiat de câinii înfometați…Aruru privea cu lacrimi în ochi, de la al șaselea etaj al  Turnului Babel.

Totuși, de ce Aruru mi-a făcut asta?               PROZĂ   DE   VICTOR  PLUTAȘU, Colegiul  Național  ”Dimitrie Cantemir”, 2022, Onești