Nu știu alții cum au făcut-o, dar eu am deschis larg ochii de șoim … al patriei taman sub ploaia de goluri a lui Dudu și a fost firesc să devin unul dintre cei mai înrăiți ”câini până la moarte” din Moldova lui Ștefan. Însă m-am distanțat de marele nostru golgheter în ’79 când, ratând chiar și cu poarta goală, l-a făcut ultima oară campion pe impresionantul Dobrin taman în eterna noastră ”groapa”. L-am apreciat apoi pe rivalul Marcel Răducanu, cel care-și dribla și propria-i umbră, însă după fuga în vest l-am admirat pe Balaci, prințul Olteniei și noul lider al naționalei. Asta până în ziua când a poposit în Regie cel care avea să devină ”regele” fotbalului românesc, Hagi. Deși fotbalul mi-a fost cel mai interzis fruct al copilăriei (ai mei considerând cartea cel mai de preț lucru), cam pe furate tot m-am desfășurat prin ligile inferioare, binișor – zic eu. Dar atât…iar soarta a fost și mai apăsătoare împingându-mi idolul tocmai în curtea dușmanului de moarte, Steaua. Iubirea pentru sportul rege și respectul pentru valoarea pură neîncetând vreodată, nu m-am dezis nicicând de Gică. Tremuram ca un câine la marele nostru derby de dinainte de ’90, trecând de la agonia golurilor lui Lăcătuș la extazul reușitelor lui Răducioiu și viceversa, relaxându-mă doar la irealele execuții ale lui Hagi. De afară mi-a plăcut întotdeauna Maradona, cel pe care l-am considerat ani buni peste Pele și Cruyff despre care mai mult citisem decât îi văzusem. Dar Diego m-a dezamăgit atunci când am aflat că încă din 1984, aproape un deceniu, chiar cel mai important al carierei sale, nu dăduse 2 bani pe fairplay și regulamentele sportive, lucruri esențiale pentru de-acum adolescentul din mine. I-am admirat și pe Romario, Roberto Baggio, Stoichkov, Ronaldo Nazario, Figo, apoi pe Ronaldinho ori Zidane și ulterior pe Cristiano Ronaldo. Însă în 2006 aveam să aflu de existența unui puști argentinian, la Barcelona (iarăși ghinion, eu fiind cu Realul), care făcea cu mingea ceea ce doar la Maradona și Hagi mai văzusem. Însă cu adevărat l-am descoperit pe Messi la Olimpiada din 2008, competiție unde m-am convins și am vorbit apropiaților mei despre tânărul care va deveni cel mai mare din istorie. Mai târziu aveam să aflu că și Ronaldinho, Henry, Xavi, Iniesta și mai ales Guardiola au avut același sentiment încă de când l-au cunoscut pe Leo. De atunci (peste 14 ani) nu am ratat aproape niciun meci al Barcelonei și ulterior al PSG-ului. Mi-a urmat pasiunea ori năravul și moștenitorul, cel pentru care Hagi și Messi sunt de neînlocuit. Și are dreptate fiindcă la naționala României i se tot caută, de peste două decenii, un înlocuitor lui Gică iar Argentinei i-a trebuit cam aceiași perioadă să-i descopere un suplinitor lui Diego. Ei l-au găsit, noi primenindu-l doar pe … Mircea Sandu !

Acum câteva zile s-a încheiat cel mai insolit și spectaculos turneu final mondial la care am putut asista. Bizar prin sezonul de disputare dar și prin seria de 4 rezultate misterioase (înfrângerile Argentinei, Braziliei, Franței și Portugaliei comandate tot de printr-o zona asiatică, zic eu) precum și alte 4 meciuri ”amicale” (unul reclamat chiar și de Hagi)…toate în grupe. Însă odată cu optimile, show-ul a depășit orice așteptări, marea surpriză venind de la Maroc, prima țară africană din istorie care intră în careul de ași. Jocul prestat de ”europenii Africii” (mai albi ca unii de pe bătrânul continent) a fost de o calitate uimitoare. Doar lipsa de experiență și unele scăpări ale arbitrilor (un penalty neacordat, după părerea mea) i-au făcut să piardă semifinala cu ”africanii Europei”, cocoșii lui Deschamps. Ca fan al lui Messi mi-am dorit Marocul în finala mare fiind convins, încă de la debutul turnelui, că Franța și Brazilia sunt singurele cu loturi peste al Argentinei. De nivelul pumelor sud-americane mi s-au părut Portugalia și Olanda, mai ales că dispuneau și de antrenori mult mai experimentați decât Scaloni. Și nu degeaba m-am temut de olandezi, ei fiind singura echipă neînvinsă la acest mondial. Calificarea Franței în finală a fracturat pentru câteva zile comunicarea dintre mine și fiul meu, ambii știind că visul de a-l vedea încoronat pe Messi depindea în prea mare măsură de evoluția celui mai bun fotbalist al momentului, Mbappe. La ora finalei, junele îmbrăcat în tricoul lui Messi, și eu mai emoționat decât el, ne-am izolat în aceiași cameră urlând ca niște apucați la golurile sud-americanilor și amuțind de-a dreptul la reușitele lui Kylian. Dar cel mai greu am suportat penalty-urile executate de Leo pentru că știam ce impact ar avea asupra sa și a colegilor o eventuală ratare. Și ce bucurie ar fi însemnat asta pentru fanii lui Cristiano și, incredibil … mai ales ai lui Maradona ! Lacrimile lui Di Maria și De Paul, aflați pe banca de rezerve, le-am descoperit la mine, dar cu surprindere și în ochii vlăstarului meu. Așa s-a trăit în ”bârlogul câinilor” mondialul qatarez, trup și suflet alături de cel mai bun fotbalist din istoria omenirii, Messi. Nu am crezut vreodată că am să prețuiesc vreun fotbalist mai mult decât pe Hagi al nostru, dar în acest decembrie Leo mi-a răsplătit investiția sufletească necondiționată. Mulțumesc ambilor Lionel, Messi pentru că mi-a oferit cea mai mare bucurie extrafamilială a vieții, și Scaloni pentru că a fost cel mai deștept argentinian mergând pe mâna fostului său coleg până în ultima secundă a turneului. Deși acum este ridicat în slăvi, lipsa de experiență a selecționerului argentinian s-a văzut totuși încă din meciul cu Mexicul (partidă capitală după înfrângerea cu saudiții) atunci când i-a scos, în min 69 la doar 1-0, pe mijlocașul Mac Allister și pe atacantul Di Maria pentru a introduce 2 fundași. Și doar execuția de excepție a lui Fernandez (cel care avea să fie declarat cel mai bun tânăr jucător al mondialului) a liniștit tabăra argentiniană atacată în valuri de rapizii mexicani. Dar și mai mult a greșit Scaloni, în finală, atunci când schimbându-l pe Di Maria (locotenentul lui Messi și un ghimpe ascuțit înfipt bine în coasta cocoșilor) cu fundașul Acuna în minutul 64, când încă mai putea (nu cum sustineau naivii), invitându-i practic pe francezi la atac. Clasa superioară a lui Didier s-a văzut mai întâi în al 41-lea minut atunci când a echilibrat jocul, schimbându-i pe adormitul Giroud și pe imprudentul Dembele (cel mai slab titular francez al mondialului) cu mai tinerii Thuram și Muani. Știa că niciunul dintre cei doi nu e de talia lui Zidane și nici nu s-a temut de eventualele lor reacții negativiste pentru că nivelul atins de ambii cere nițel creier și ceva educație. Spre deosebire de mediocra dotare a infatuaților care fac urât la astfel de schimbări în obscura noastră Superliga. Așa se face că până la schimbarea lui Di Maria, moment care putea fi fatal Argentinei, nu apare nimic deosebit. Numai că Deschamps mută imediat (min 71) foarte inteligent, renunțând la un fundaș lateral rămas fără misiune (Hernandez) și la coordonatorul său obosit (Griezmann) introducând un mijlocaș tânăr (Camavinga) și un atacant de mare viteză, Coman. Kingsley e cel care schimbă fața jocului, recuperând (la un gol chiar din picioarele lui Messi), și devine a doua gură de foc a Franței, eliberându-l și pe Mbappe de marcajul aglomerat care timp de 80 de minute l-a transformat pe starul lui PSG într-un anonim. Sunt sigur că dacă ”DD” nu ar fi fost atât de fricos și l-ar fi introdus pe ”bavarez” încă din primului mitan, nu se ajungea la penalty-uri iar cocoșii și-ar fi păstrat coroana. Așadar Franța a pornit tăvălugul abia după intrarea lui Camavinga și mai ales a lui Coman, nu din senin cum divaga un ”mare analist” cu peste 50 de ani irosiți în domeniu. Nea Ovi, din senin așteaptă trofee ”antrenorii” de pe la noi, generalii pupători de cruci sau ”fii lui tata” ori ”studenții” fără bacalaureat care învață meserie la naționala … lectorului Burleanu!  Ăia de-s campioni continentali sau mondiali gândesc  rapid jocul și i-au măsuri asumate. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. În finală divinitatea le-a întins o mână ambilor antrenori însă niciunul nu a profitat, ajungându-se să se joace cu săbiile pe masă. Așa se explică  ratările de la ambele porți din extensiile prelungirilor, atunci când Muani și respectiv Lautaro au mâncat ficații fanilor. Nu știu dacă Domnul și-a luat mâna de pe creasta cocoșilor sau a fost mâna lui Diego (nu aia stigmatizată în meciul cu Anglia), dar artizanul trezirii campionilor en-titre, Coman, avea să fie și primul gropar al francezilor, ratând întâiul penalty decisiv. Așa s-a scris istoria celei mai frumoase finale pe care am văzut-o. Antrenorul care ”nu poate dirija nici traficul”, după cum susținea Maradona, impresionându-mă doar cu crezul nezdruncinat  în valoarea lui Messi și în rolul leului între pumele sale. Dacă Pochettino și Galtier la PSG sau Koeman la Barcelona l-au schimbat în câteva rânduri, în Qatar, deși mai bătrân, nu a ieșit o secundă din teren jucând în două partide câte 120 de minute și asumându-și mereu execuția primului penalty decisiv.  Scaloni a mizat pe calitățile lui Messi lăsându-l să meargă minute în șir pe teren încă din minutul 1, pentru ca Leo să marcheze apoi în minutele 10 (cu Arabia Saudită), 23 (cu Franța), 34 (cu Croația), 35 (cu Australia),  64 (cu Mexic), 73 (cu Olanda) și …108 cu Franța (!) ori să vină cu assist-uri în minutele 35 (cu Olanda), 69 (cu Croația) și 87 (cu Mexic). Și atunci cum să ceri unui asemenea jucător să facă (la vârsta lui) și faza de apărare, așa cum vor cei de la PSG sau cum au dorit-o toți ceilalți selecționeri care s-au perindat pe la naționala Argentinei!? Acesta este imensul merit al lui Scaloni, a acceptat ca Messi să dirijeze totul, nu el sau alți ”specialisti” de pe la TV. Dacă ceilalți selecționeri i-ar fi oferit postura de jocker lui Messi și în 2010, 2014 (mai ales) și 2018, pumele ar mai fi cucerit marele trofeu. Dar niciunul nu a avut încrederea lui Guardiola în Messi și nici tupeul să-i lase pe margine pe Tevez, Higuain ori Aguero așa cum a renunțat definitiv ”Pep” la Ibrahimovic în detrimentul unicului nouar fals (Messi) superior oricărui vârf adevărat din istoria fotbalului.

Cu toate astea nu sunt de acord nici cu cei care susțin că Leo a făcut acum cel mai bun mondial. La niciunul dintre celălalte 4 mondiale Messi nu a alergat atât de puțin, iar acum Leo a fost fotbalistul care a mers cel mai mult pe teren! Și asta pentru că atât el cât și Cristiano sunt extrem de uzați, concurența dintre ei rupându-i fizic. Acești 2 titani ai fotbalului au jucat și au marcat cum nu a făcut-o nimeni și nici nu o va face curând. Spre exemplu, dacă Messi este campion mondial la 35 de ani jumătate, Maradona la doar 34 ne batjocorea pe noi precum portarul Martinez pe francezi acum, înjurându-l, din postura de comentator, pe Hagi la golul decisiv marcat Argentinei în SUA. Și tot Messi la 24 de ani, vârsta golgheterului Mbappe acum, câștiga toate trofeele puse în joc: campionatul și supercupa Spaniei, Liga Campionilor, Supercupa Europei, Cupa Intercontinentală, al 3-lea ”Balon de aur” și marca 91 de goluri pe sezon … aproape cât au marcat Mbappe și Haaland împreună, anul curent! E greu de perceput nivelul acestor performanțe de către analiștii pentru care 6 duble pe ambele picioare sau marcarea oficială a unui gol din acțiune reprezintă un vis frumos al nopților de vară. La fel de dificil este și pentru foștii fotbaliști în cazul cărora ”școala e … decât  8 clase”.

E incontestabil că niciun sportiv al planetei nu a purtat pe umeri poveri atât de apăsătoare ca ale lui Messi, precum comparațiile cu Ronaldo și mai ales Maradona. Pentru că indiferent de statistica-i favorabilă o țară întreagă îl condamna de ani de zile doar pentru ratarea trofeului mondial. Iată că după titlul mondial de tineret din 2005 (2-1 cu Nigeria), cel olimpic cucerit în 2008 (1-0 tot cu Nigeria), Cupa Americii (1-0 cu Brazilia) și Cupa Intercontinentală / Finalissima (3-0 cu Italia) în 2021, Messi aduce acum Argentinei și Cupa Mondială. Și asta după ce a mai fost de 3 ori finalist în Cupa Americii (2007, 2015 și 2016) și o dată la Cupa Mondială (2014). Cumulând, zestrea lui Messi la națională este de 5 trofee și alte 4 finale importante pe când averea lui Maradona la națională cuprinde doar 2 trofee (Campionatul mondial de tineret 1979 și Campionatul Mondial din 1986) plus o altă finală de mondial (în 1990). Dacă la izbânzile lui Messi mai adăugăm și recordul celor aproape 50 de trofee dobândite individual și cu echipa în timp ce Cristiano (aflat pe locul 2 între legende, Dani Alves fiind în realitate pe poziția secundă cu 42) are sub 40 …ce dovezi le-ar mai trebui unora !? Eu ca și Guardiola, Iniesta, Zlatan etc l-am considerat cel mai bun indiferent de rezultatul acestui mondial. Cu atât mai mult după ce a cucerit toate trofeele puse în joc și după ce a devenit posesorul a peste 80% din recordurile existente în fotbalul mondial.

Ba am mai văzut pe ”niște unii” de pe la posturile noastre de specialitate turbând că Messi nu a primit un binemeritat galben pentru un henț intenționat cu Olanda, dar Maradona, care se dopa încă de la finalul contractului cu Barcelona (1984), oare ar mai fi jucat la turneul final din 1986 dacă l-ar fi suspendat încă de atunci. Pentru că la FIFA și UEFA se știa de apucăturile lui Diego, tocmai din acest motiv un club ca Barcelona a renunțat la serviciile celui mai bun fotbalist al momentului respectiv. Dar în 1990 și în 1994, oare ar mai fi jucat? Așa cum nu agreez consumatorii de substanțe interzise la volan, serviciu, acasă ori pe stradă cred că mi-e permis să nu-i accept nici în sport. Răducan a pierdut un titlu, nu mai spun de Armstrong, Lewis, Hingis etc sau Halep care încă e suspendată deși nu s-a elucidat cazul.

Apoi văd ”analiști” susținând, fără temei, că Maradona e cel mai mare datorită ba dimensiunea impactului produs în sufletele oamenilor, ba vârstei mult prea fragede a fanilor lui Messi. Aiurea! Eu și alții ca mine, neutilizatori de TikTok și trecuți de 50 de veri, i-am prins pe amândoi și susținem fără tăgadă că așa cum Hagi a fost peste Dobrin, la fel și Messi a fost peste Maradona. Chezășie stau trofeele lui Gică și Leo câștigate pe parcursul a peste 16 ani în care au dominat fotbalul din țările autohtone față de mult mai puținele obținute de Gicu și Diego într-un  număr mai mic de ani dominanți. I-am auzit pe neavizați susținând că Dobrin ar fi făcut o carieră deosebită dacă era lăsat să plece la Real, însă ei nu realizează faptul că ”gâscanul” mulțumit cu viața boemă din Pitești nu a avut curajul să plece măcar 100 de km, la Dinamo, cea care-l aștepta în genunchi, ce să facă cu viața sa dezordonată la 3 000 de km de casă!? Ei bine în comparație, Hagi un superprofesionist a făcut tot ce se putea pentru a promova de la Sportul Studențesc, acolo unde făcea ce dorea în teren, la campioana Europei, Steaua! Într-o similitudine dezarmantă Maradona a fost la Barcelona unde după doar 2 ani i s-a dat liber, în niciun caz datorită lipsei de valoare, și s-a mulțumit cu Napoli în timp ce pentru Messi, Barcelona a investit încă din copilărie și a tras de el … 18 ani iar acum PSG se dă peste cap să-i prelungească contractul deși ”leul” se apropie de 36! Îi suspectează cineva de inconștiență pe spanioli și francezi? Nu cred, numai că adevărul e acceptat doar de bărbații adevărați.

Terminând odată cu comparațiile sâcâitoare, suntem destul de aproape de despărțirea de Messi urmașul lui Maradona, și de Ronaldo cel cu un stil asemănător lui Cruyff. Va fi sfârșitul, poate, celei mai mari rivalități din istoria sportului și vom rămâne cu Mbappe un melanj nimicitor ”Pele-Ronaldo” (Nazario), și respectiv cu Halaand o copie a lui Ibrahimovic. Apropo de Cristiano, nu poți să te comporți cu Ronaldo precum a făcut-o Ten Hag și să-l introduci în ultimele 3 minute …la tragere de timp. Așa ceva nu se face cu cei de talia lui Cristiano sau Leo decât dacă ești bolnav de importanță ori nu percepi corect nivelul performanțelor realizate de cei doi. Cristiano a greșit doar că a plecat imediat la vestiar pentru că cele spuse despre ce se întâmplă la United sunt o realitate. Iar ceea ce pare o insultă la adresa clubului nu e decât răspunsul cu aceiași monedă la tratamentul pe care l-a primit Ronaldo de la echipa sa de suflet, mai ales că îi refuzase pe rivalii de la City. Ce s-a întâmplat la națională e mai dificil de interpretat și asta pentru că niciun antrenor integru, în meciul decisiv cu Maroc, nu ar fi putut să-l țină rezervă pe Ramos, înlocuitorul lui Ronaldo, cel care marcase 3 (nu unul !) goluri în meciul anterior. Acesta a fost ghinionul lui Ronaldo și poate al lusitanilor, ca rezerva să strălucească la debutul mondial. Asta e viața, în timpul ăsta norocul lui Messi și al Argentinei a fost ca Aguero, care ar fi fost titular și nu ar fi alergat niciodată cât Alvarez (și pentru Messi) să fie nevoit (din cauze medicale) să renunțe la fotbal cu doar câteva luni înainte. Nimeni nu se poate opune destinului !

Revenind la Messi trebuie subliniat că în Qatar a avut alături de el, ca niciodată, încă 6 fotbaliști care au dus greul acestui turneu, scheletul de oțel. I-aș nominaliza aici în ordinea distribuției din teren pe apărătorul buturilor Martinez, cel mai bun portar argentinian de la Pumpido încoace și omul care a intervenit decisiv atunci când doar el mai putea să-și califice echipa, apoi 3 mijlocași de un travaliu nelimitat (De Paul, Mac Allister și Fernandez) care au ridicat un zid de fier în fața apărării, atacantul de sacrificiu (Alvarez) care a alergat cât au făcut-o rivalii săi pe post (Lautaro, Dybala și Correa) la un loc precum și talismanul norocos, Di Maria, partenerul de nădejde a lui Messi, încă de la juniori, și cel care a câștigat, alături de Leo, orice finală în care a marcat! Acesta a fost tronul lui Messi, osatura pe care pe s-a ridicat ”leul”, lovind aproape decisiv în fiecare adversar ieșit în calea ”pumelor” sud-americane. Toți ceilalți au avut contribuția lor, rezervele din postura de actori secundari ca și apărarea cu câteva gafe care puteau fi evitate. Jucătorul cel mai nedreptățit (dar poate și nepregătit, venind după o accidentare) rămâne Dybala, cel pe care l-aș fi introdus mereu în locul lui Di Maria ori invers, ținând astfel adversari departe de propriul careu. Decepția s-a numit Lautaro, ratangiul impasibil din finală, atacantul de care se leagă totuși  transformarea ultimului penalty cu batavii.

Însă orice s-ar spune Cupa mondială din 2022 i se cuvine lui Messi mai mult decât s-a datorat vreunui antrenor sau jucător orice al trofeu din istoria turneelor finale. Fără geniul său Argentina nu ar ieșit acum din grupe așa cum nu ar fi ajuns nici în Rusia la mondialul anterior. Ce a făcut Messi la peste 35 de ani în fază aceea din care s-a marcat ultimul gol cu Croația, pasând decisiv după ce a cărat, de la mijlocul terenului, mingea și pe cel mai bun fundaș al mondialului mai puteai vedea doar la alte două genii. Sau o pasă ca la primul gol cu Olanda mai puteau executa, și la peste 45 de ani, doar aceleași genii: Maradona și Hagi. Cei 2, alături de Messi, au fost trimiși printre pământeni doar pentru a ne ajuta să descoperim plăcerea acestui minunat sport. Cele două faze create de inegalabilul argentinian au fost cu mult peste orice gol marcat în Qatar. L-am auzit pe un fost internațional oltean halucinând în mai multe ipostaze: mai întâi visând că a jucat cu Zidane și apoi nerealizând că sfârșitul Craiovei Maxima a venit odată cu accidentarea lui Balaci (în 1983), nu cu a sa. La fel, neacceptând că el a pierdut naționala din pricina accidentărilor și mai ales din cauza aparițiilor lui Hagi și Mateuț lângă metronomul Boloni și neobositul Klein, nu din vina lui Lucescu sau generalilor de la Dinamo și Steaua! Și într-un final spunând că ”albiceleștii„ au triumfat pentru că pe lângă Scaloni au venit și alți specialiști argentinieni. Bazaconii. Aurică tată, ”specialiștii” despre care vorbești sunt doar la FRF lângă mister Stoichiță și alde matale. În 2010 când pumele l-au avut la timonă pe specialistul Maradona, singurul care l-a dominat total prin personalitatea sa pe Messi, Leo a avut cea mai proastă evoluție fiind singurul turneu final fără gol marcat. Acum adevăratul specialist al sud-americanilor a fost Messi, omul care a avut un un merit capital la 10 din cele 15 goluri ale Argentinei. La asta se adaugă și faptul că a fost cel care și-a asumat, a bătut și marcat primul penalty din seriile cu Olanda și Franța.

Disecand jocul Argentinei constat că s-a pliat (de la venirea lui Scaloni) pe stilul pragmatic al României din 1994, apărare avansată prin posesie progresivă iar tot ce ținea de creație lăsat pe umerii lui Messi acum, Hagi atunci. Golurile marcate de Hagi Argentinei, în 1994, și de Di Maria Franței, în 2022, sunt adevărate opere de artă, lecții veritabile de contraatac. Numai că dacă Gică a fost în unele momente peste Leo de acum (făcând și faza defensivă uneori), o parte dintre coechipierii săi nu a avut tăria de caracter demonstrată de argentinieni mai puțini celebri ca Montiel și chiar Paredes. Astfel, fotbaliști cu pretenții ca Gică Popescu (cel care mereu se dorea peste Hagi în anchetele sportive anuale) și Panduru (stelistul care tânjea la postul de coordonator al ”brescianului” Hagi, nu la cel de mijlocas-lateral al lui Munteanu pe care îl înlocuise) s-au dat ”loviți” la penalty-urile cu Suedia. Apoi Petrescu și Belodedici s-au crezut mai tehnici ca Lupu sau Hagi și au tratat cu înfumurare loviturile de departajare, bătând aproape de pe loc. La iresponsabilitatea celor 4 adăugați mediocritatea antrenorului Iordănescu, cel care a crezut mai mult în iconițe decât în clasa superioară (măcar la penalty-uri) a lui Stelea și în căderea psihică a lui Prunea după eroarea capitală de la ultimul gol cu Suedia (dar și la cea de la ultimul gol din meciul anterior, cu Argentina!) Ce s-a întâmplat după aceea? Noi am plecat acasă cu rugăciunile ratând semifinalele și implicit titlul mondial (eu chiar am crezut în el) dar nu s-au ratat gradele de general, iar unii dintre colegii lui Gică așteptând abdicarea liderului, care a venit, însă peste 4 ani. Sper să fi înțeles, măcar acum, și Puiu Iordănescu de ce Hagi s-a retras prima dată de la natională, în 1998. Pentru că ”antrenorul secolului” l-a scos pe ”rege” în meciul decisiv cu Croația încă din minutul 56, România jucând fără ”Maradona din Carpați” peste o treime din partidă. Iar din minutulul 61 am evoluat cu 4 atacanți : Adi Ilie, Moldovan, Craioveanu și Radu Niculescu, dar fără cerberul nostru și cu o linie de mijloc limitată ofensiv: Munteanu, Gâlcă și Marinescu. Cine să-i lanseze decisiv pe cei 4 atacanți ? Ce a ieșit ? Ne-au călărit croații ca nimeni alții, doar ziua excepțională a lui Stelea ne-a scutit de un scor fluviu! Pe când acum, de la Scaloni, Aimar, Samuel și până la bucătăreasă s-au subordonat regelui-leu, finalmente  plecând cu trofeul acasă, în țara unde fotbalul este prima religie.

Fără pic de subiectivism ar fi totuși 3 lucruri pe care i le-aș reproșa lui Leo la acest mondial: ratarea penalty-ului cu Polonia, comentariile nepotrivite la adresa arbitrului din meciul cu Olanda (care l-a iertat de un galben pentru henț intenționat) și mai ales reacțiile necontrolate la adresa lui Van Gaal, un antrenor cu rezultate importante și probleme medicale deosebite, ba aflat și la ultimul turneu al carierei. Cum nimeni nu-i perfect, se dovedește că și Messi e pământean. Însă cel mai reprobabil moment al mondialului rămâne gestul obscen al portarului argentinian făcut, în direcția fanilor francezi, la primirea premiului personal. La fel de mult m-a șocat părerea unui ”analist” de la cel mai mediatizat trust sportiv al nostru, acolo unde ciudățelul considera mai dezagreabilă acceptarea robei cu fire de aur de către Leo decât mojicia lui ”Dibu” … asta așa că să vedeți ce exemplare avem printre formatorii de opinie. Un alt protagonist năuc s-a dovedit a fi, la TVR, un fost internațional care într-un acces de ură furibundă lovea în Messi condamnându-l că s-a îmbrăcat în…fantomă, umilire pe care idolul său, Maradona, nu ar fi acceptat-o. Și după el potopul și  turma … asistând parcă la o emisiune din stâna lui Becali. Norocul fanilor lui Messi a venit de la Sichitiu care, stând peste un deceniu în lumea arabă, a explicat că roba cu care emirul Qatarului l-a îmbrăcat pe Messi se numește ”bisht” și este un gest al familiei regale de supremă apreciere pentru sud-american. Este o haină îmbrăcată doar de emir și miniștri în zilele importante, ziua finalei fiind chiar ziua națională a gazdei. Prin acest gest emirul Qatarului l-a ridicat pe Messi la statutul de legendă și ”rege al fotbalului”. Dacă Leo ar fi trebuit să-l ofenseze, refuzându-l pe emir în văzul întregii planete, mă întreb oare ce semnificație avea și cine o fi comandat  galbenul ”bobocilor de rață” de pe capul lui Vio &Co, nerozie ce nu a putut fi respinsă pe terasa hotelului în 1998 !? Sau cine i-o fi băgat forțat cocaină pe gât lui Maradona, de nu a putut-o refuza … ca si Messi cu roba aurită !? Intolerabil este că Viorel a evoluat în lumea arabă dar nu a înțeles nimic, ăsta fiind poate și motivul pentru care a jucat acolo un singur meci. Relevant asupra caracterului său este că, într-un interviu, nu pomenește nimic de tactica falimentară a lui Iordănescu cu 4 atacanți și Gică scos în meciul pierdut cu Croația (1998), dar îi reproșează selecționerului Hagi neconvocarea sa pentru barajul cu Slovenia (2001) și faptul că România a terminat meciul tot cu 4 atacanți. Ex-internaționalul nu a priceput nici acum, după 24 de ani, de ce n-am mai ajuns la mondiale, ba îl mai și periază servil pe șeful de la FRF. ”Viorea” nu a înțeles că indiferent ce și câți atacanți sau fundași ori antrenori am avut jocul României a depins de Hagi … Messi al nostru. Și că de Slovenia am fi trecut lejer doar dacă Gică juca măcar o repriză în dubla confruntare chiar dacă ar fi mers pe teren, ca Leo acum, dar ar fi venit cu o pasă, un șut sau dribling în momentele cheie. Pentru asta cineva trebuia să-l convingă și cine s-o mai facă când noua generație avea altă viteză și liderii ei iar parte din cei vechi nu-i mai suporta șefia machidonului. Revenind la Viorel-Paradeș (cum caraghios îi schimonosea numele mijlocașului argentinian), e firesc să te bântuie oarece fantome atunci când ura îți întunecă și ultima fărâmă de rațiune. E lesne de înțeles că îi era imposibil lui Hagi să devină campion mondial alături de un coleg ”sclipitor” ca Vio! Și cum naiba să nu te retragi de la națională când în meciul decisiv îl vezi pe bistrițean jucând până la fluierul final iar tu, inegalabilul Hagi, ești schimbat cu peste 30 de minute înainte.

Cu certitudine că mondialul asiatic va rămâne în memoria fanilor drept ”răzbunarea Cidului”. Asta pentru înfrângerile de la mondialul anterior, atât contra Croației cât mai ales a Franței. De ce insist pe Franța? Nu cred că Leo va uita vreodată atmosfera din martie curent de pe Parc des Princes. ”Ici c’est Paris!”, așa păreau să spună, sub furtuna de huiduieli, pătimașa galerie a lui PSG la întoarcerea favoriților eliminați pe Santiago Bernabeu. Era pentru prima dată în carieră când ”leul din Rosario” evolua în fluierăturile propriilor fani. Dureros pentru o legendă, însă la 9 luni de atunci, în finala de pe Lusail Sadium, ovaționat de peste 80 000 de spectatori, a vorbit regele: ”Soy Messi … Lionel Messi !” Apoi absurditatea cu ”Balonul de aur”. Am susținut din primul moment că decernarea renumitului trofeu ar trebui să se facă anul acesta, abia după desfășurarea mondialului qatarez, în contextul producerii sale în decembrie, si nu în vară. Bineînțeles că ”specialiștii” noștri s-au agățat de prestigiul celor de la France Football. De parcă ”afară” mediocritatea ar fi tare diferită de a noastră (a se vedea pregătirea cancelarului austriac, cel cu … ”fără Schengen” dar care are facultatea absolvită la 40 de ani!) Parcă tendențios, destinul le-a jucat o festă palavragiilor de oriunde, Messi fiind mai mult decât decisiv pentru câștigarea titlului mondial. Tot impostorii cotidianului francez siliți si de graba cu care s-a oprit campionatului intern (vai, covidul!), au anulat în 2020 decernarea trofeului ce i se cuvenea lui Lewandowsk, dar pe care ei il pregăteau lui Mbappe. Astfel s-a ajuns ca în 2021 trofeul să ajungă pe merit (zic eu) la Messi, cel care câștigase două competiții importante: Copa America și Finalissima. Și așa ”moco-fanii” lui Ronaldo și Maradona au rostogolit fumigena că trofeul lui Robert a ajuns la Leo! Din acest motiv Messi a fost reticent la mâna întinsă de Lewa în meciul direct, polonezul marșând inițial chiar și el pe ideea respectivă. Singurele comentarii pot fi suscitate doar de ”balonul” câștigat în 2010 în detrimentul campionului mondial Iniesta, dar și atunci, în timp ce spaniolul a lipsit în ultimele 4 meciuri ale Barcelonei, argentinianul a cărat echipa în spate fiind golgheterul Spaniei și al Ligii Campionilor, rămânând de poveste cele 4 goluri marcate într-un singur meci din sferturi, Arsenalului. Poate să fi contat și asta în ancheta finală. Acum la aproape 36 de ani, Messi, a fost cel mai bun jucător al mondialului, fiind neoficial și golgheterul turneului (7+2 la penalty-uri cu Olanda și Franța) alături de Mbappe (8+1 cu Argentina) cu cele 9 goluri marcate. Performanțele astea mi se par peste cele ale lui Benzema, ”balonul-absent” din Qatar. Sper ca măcar de aici înainte fanii lui Maradona și mai ales Ronaldo să-și amintească că Messi, performerul anului  2022, nici măcar nu a fost nominalizat la trofeul ”Balonul de aur” !!! Că doar nu il vor da în 2023 când o eventuală accidentare ar putea să-i fi încheiat deja activitatea. De aceea susțin că acest trofeu ar trebui să se dea pe anul calendaristic, nu pe sezon (care diferă în unele țări). Ce s-a întâmplat în acest an cu ”Balonul de aur” este culmea habarnismului în fotbal, doar potlogarii fiind cei care nu au înțeles că, atâta timp cât vor juca legendele Messi și Ronaldo, este imoral să nu fie nominalizate la celebrul trofeu.

Altfel, după aproape 4 decenii Messi aduce al treilea titlu mondial în Argentina. Și asta fără ca el să fi marcat vreun gol cu mâna precum Maradona cu Anglia (gol decisiv, alături de cel de senzație) sau fără vreun dubios 6-0, cum a fost al Argentinei lui Kempes (în 1978 cu Peru pentru a prinde finala mare în detrimentul Braziliei)! În Qatar singurul meci dubios al Argentinei va rămâne eșecul cu Arabia Saudită, la fel de infect precum au fost și înfrângerile Braziliei, Franței și Portugaliei cu Camerun, Tunisia și respectiv Coreeea de Sud. Așa cum și Mourinho spunea, până acum Leo a jucat pentru Barcelona și Argentina, la Paris făcându-și doar meseria. De aici înainte va evolua pentru el și mai ales pentru noi. Păcat că peste geniul lui au trecut deja 35 de veri. Nimeni nu va uita că la unicul mondial din decembrie s-a scris cea mai frumoasă poveste de fotbal, ”războiul pumelor conduse de <<leul din Rosario>>”! Cu acest trofeu cariera lui Leo este demnă de cea mai frumoasă ecranizare a fotbalului, ”legenda regelui de Santa Fe”. Abia acum Argentina a devenit ”la tierra de Diego y Lionel” fiindcă tangoul se dansează întotdeauna în doi. La Buenos Aires fiesta continuă, e poate cea mai sacră sărbătoare a Crăciunului și asta pentru că ”regele” nu se retrage din națională, pesemne că cele două goluri rămase până la borna 100 îi fac cu ochiul. Sper totuși ca după revenirea din fireasca beatitudine oferită de izbânda supremă,, ”regele” să accepte că după Copa America (2024) ar fi ideal să predea banderola și tricoul cu ”sfântul” număr 10.

E noapte târziu în America de Sud și chiar dacă Maradona nu mai e, soarele strălucește în inima, pe drapelul și stema Argentinei … pentru că mingea e încă la Messi.

Gracias por todo, Lio ! Feliz Navidad!     Articol  realizat  de prof. Nelu Mașala, Onești

Fostul jucător al Naționalei Chiliene, Iván Zamorano a acordat recent  un interviu la „Diario Olé” . El i-a făcut un compliment extraordinar  fotbalistului argentinian Lionel Messi :„ Astăzi  Messi  poate să stea la masa lui Pelé și Maradona! ” El  a mai adăugat : „Am avut mulți ani grozavi în fotbalul european, dar a fi cel mai bun timp de 15 ani este foarte greu. Messi a reușit acest lucru, iar fotbalul i-a dat șansa de a susține  și a câștiga o Cupă Mondială. Acum asta e – <<Leul>>  reprezintă ceea ce este dragostea pentru fotbal, ne reprezintă pe toți pe teren și ne face să trăim emoții în fiecare moment ”. Ivan Zamorano a încheiat interviul cu cuvintele: „Se pare că nu este în joc și apare, parcă nu e pe teren și  <<cade din cer>>, e altfel! Este ceva grozav și cred că fotbalul l-a răsplătit cu această Cupă Mondială, pe care a meritat-o ​​absolut. Messi este  cel mai bun jucător din lume de 15 ani și acest lucru nu este ceva ușor de realizat!”