Pagini  de  proză  de  Elena Văcărescu 

„Ambasadoarea  sufletului  românesc”  (cum  au  numit-o  cu  egală  admiraţie  Nicolae  Iorga  şi  Camil  Petrescu),  cu  o  biografie  excepţional  de  bogată,  Elena Văcărescu a  trăit  evenimente  şi  întâmplări  desfăşurate pe un orizont ce ne apare de-a dreptul fabulos,  întins  de  la  vatra  natală  de  sub  poalele  Carpaţilor până  în  îndepărtate  colţuri  ale  lumii,  iar  martora  lor  s-a  dovedit a fi înzestrată pe deasupra şi cu o memorie fenomenală. Anii de copilărie petrecuţi îndeosebi la Văcăreştii dâmboviţeni, intrarea de timpuriu în spaţiul spiritual efervescent al  Bucureştilor  de  după  Independenţă (1877),  iar  mai  apoi  introducerea  prin  favoare  în  saloanele  literare  ale  Parisului  din  ultimele  decenii  ale  secolului  al  XVIII-lea,  trăirea  de  aici  înainte  în  vâltoarea  unor  evenimente  epocale  pentru  civilizaţia şi  cultura  umanităţii,  în  contact  direct  şi  prosper  cu mai multe generaţii de scriitori, artişti, politicieni, diplomaţi, ziarişti etc. – toate acestea au fost consemnate în sute şi sute de  pagini  memorialistice  presărate  în  reviste,  conferinţe, interviuri,  cărţi. Scriitoarea s-a antrenat în descrieri vii şi colorate, introducând  cititorul  în  peisajul  natural  şi  uman  din  multe  părţi de  lume  unde  s-a  oprit  emoţionată:  castele  şi  parcuri  princiare, saloane mondene şi  literare,  temple  ale  artei  şi civilizaţiei durabile din Franţa, Germania, Anglia, Italia, Spania, Egipt… Impresiile sale reţin cadrul general şi unele linii specifice  de  detaliu,  autoarea  cufundându-se  cu  vădită  plăcere în  istorie,  etalând  erudiţie  în  cultură şi  în  artele  cele  mai  diverse, în folclor şi, mai ales, în literatură. Este o proză  de evocare caldă, sentimentală, mizând pe plasticitatea imaginii şi pe efectul retorismului, la ea în intimă preferinţă.     Ion Stăvăruș, din Prefața la volumul ”Memorii” de  Elena Văcărescu  

Elena Văcărescu – Mărturisiri

De-ar şti să spună ursitele ce vor de la noi şi de-am avea puterea să le răstălmăcim ţinta şi faţa! Eu, cea dintâi, mi-aş fi sfâşiat  mâinile  acestea  care  au  urzit  atâta  zbucium  şi  atâtea  dureri au prilejuit. Dintre acestea din urmă, cine ar fi putut-o prezice pe cea mai statornică  şi cea mai vie – otravă de esenţă  subtilă  picurându-mi  în  vine  din  pana-mi  scriitoricească? Cine mi-ar fi putut-o prezice pe vremea când, tânără  şi vrăjită  de  serile  toamnei  noastre,  simţeam  înfrigurată  dogoarea  flăcării pe care-n adânc mi-o nutrea visul ereditar? Când, fie de pe banca ce stăpânea câmpia, fie de pe trunchiul cu muşchi, mă lăsam  furată  de  apele  serii  şi  desluşeam  în  depărtare  un  cortegiu de plugari pe drum spre casă sau o copilă cu rochie stacojie şi  podoabe  de  frunziş  ce  păşea  mărunt  peste  puntea  străjuită  de-o  fântână?  Se-nşirau  apoi  turmele  şi  carele  cu  încărcătura  lor  de  balsam  câmpenesc.  Trecători  grăbiţi  îmi  urau  „bună  seara”,  îngânat  de  vorba  aspră  a  ciobanilor  ce-şi chemau  turmele.  […]  Dincolo  de  zidurile  grădinii,  grav  şi înclinându-se cu leneşă condescendenţă, puţul vechi scârţâia supărat.  […]  Eram,  în  acest  decor  muntenesc,  o  fiică  a  locului, în sângele căreia trăia, bogat, trecutul neamului nostru. Sânge  curat,  încărcat  de  poeţi şi  de  atavisme  imperioase,  sortit dintru-nceput să nască verb românesc. Şi totuşi, această  chemare  de  dincolo  de  fiinţa  ei,  această  chemare  ce  de  pe  atunci îi brăzda sângele, copila plaiurilor noastre a nesocotit-o. Zi cu zi, comoara de senzaţii şi simţiri sporea. Erau simţiri şi  senzaţii  născute  din  fiinţa  locului,  izvorâte  din  contemplarea colinelor familiare şi-a orizontului străbun. Târgoviştea,   îmbrăţişând   întinderea   cu   aspru-i   braţ   de   piatră, închipuie  resturile  unui  câmp  de  bătaie,  ruinele  unei  cetăţi stăpânite  de  stafii  glorioase.  Şi  pe  drumeagurile  ce  ocolesc  lanurile de porumb, umbre izvorăsc din pământ. Dar mai cu seamă  simplitatea  augustă  şi  caldă  a  decorului  vrăjeşte  co-pila. În lumina de nalbă  şi de trandafir a înserării, luna însăşi, ştirbită  de  culorile  prea  vii  de  pe  sprânceana  cerului,  nu-i  decât  o  pată  de  lumină  sfâşiată  ce  întinde  capcană  argintie  unde  primele  stele  vin  să  se  prindă  şi  să  moară.  Cât  e  de  caldă  şi  de  sfântă  priveliştea!  Copila  gânditoare,  cu  artere  clocotitoare de cântec, câmpia, umbrele, oamenii şi, deodată, melodia  tărăgănată  ce  vine  valuri-valuri  din  biserica  ce-şi înalţă deasupra fagilor crucea – abur uşor şi alb –, totul e frumos, fraged şi românesc. În  jurul  copilei  vrăjite  de  sfinţenia  locului,  drama  unei  vieţi  întregi  îşi  urzeşte  firul.  Fiică  a  frământărilor  câtorva  generaţii de căutători ai cuvântului românesc, copila va scăpa din  mreaja  străbunilor.  O  magie  inextricabilă  o  va  îndepărta de verbul sacru, în care străbunii au făcut să răsune bucurii şi dureri,  verbul  natal  al  cărui  catehism  –  cea  dintâi  gramatică  românească – unul dintre înaintaşi îl strânge la piept, precum îl arată un portret ilustru.  Tot  mai  mult  seara  se  înfăşura  în  manta-i  albastră.  Turmele adorm. Luna a prins în capcana-i de argint stelele stinse. Copila rătăceşte singură pe plaiurile visului. Şi din depărtări nelămurite, viitorul se naşte clipă cu clipă. Cine-ar putea să-i întoarcă mersul?

VOLUMUL  ”MEMORII”  DE  ELENA  VĂCĂRESCU ARE  ÎN PAGINILE SALE  ÎNSEMNĂRI   DESPRE  VASILE      ALECSANDRI, MIHAI  EMINESCU , ION   LUCA   CARAGIALE,  IULIA HASDEU  PRECUM  ȘI  DISCURSUL  DE PRIMIRE   ÎN   ACADEMIA   ROMÂNĂ   A   AUTOAREI.