LA    ZIUA     MONDIALĂ    A    CĂRȚII 

 

Publicăm două texte apărute în cea mai recentă apariție a revistei ”Surâsul Bucovinei” odată cu cuvintele de mulțumire ale domnului  Ioan  Mugurel  Sasu (director al revistei menționate) către  bibliotecare,  cele care  slujesc cartea  și ajută ”cititorul să se mântuiască de păcatul inculturii… Ați fost  cele care ați ghidat primii pași ai celui abia intrat în lumea slovelor pe calea spre frumos și înțelepciune  și vă admir noblețea profesională!”

 

 

 RĂSCUMPĂRAT

 

 

De când a plecat Gigicu, Genoveva s-a închis în casă și în sine, se ferește de ochii iscoditori ai lumii și de vorbele pline de ipocrizie ale vecinelor care, chipurile, o căinează „Ce femeie vrednică ești tu, Geno, și cum n-ai noroc la bărbați, unul să-ți moară și celălalt să te lase. Și pentru cine?…” Mai întâi n-a mai ieșit pe drum, pe urmă n-a mai ieșit nici până la poartă dacă o striga cineva, n-a mai răspuns la telefon, stă cu draperiile trase în geam și ziua și noaptea, iar prin ogradă trebăluiește numai seara târziu, după ce alții se strâng în casă. Și când a murit Miluț a crezut că lumea s-a sfârșit pentru ea, dar atunci s-a lăsat sprijinită de neamuri și de vecini, mai erau și copiii, fata era pe punctul de a termina liceul, dar cel mic nici nu intrase încă și nici n-a mai intrat vreodată. Cum ea, copleșită de durerea bolii celui de care își legase viața încă înainte de a fi majoră, pe care l-a îngrijit ca o mamă în lunile grele de suferință deși, după atâția ani încă se mai trezește uneori scăldată în sudori reci și paralizată de remușcare că i-a refuzat ultimele dorințe, pe atunci ea le credea doar plăceri, ținându-l la regim, pentru că a sperat, până în ultima clipă, într-o vindecare miraculoasă, și-a cam scăpat din mână băiatul și acesta a pus cartea în cui, lipsind de la școală. Ca să facă un ban al lui, cum argumenta, lucra cu ziua prin sat, la prășit, la cules, la tăiat lemne, făcea orice i se solicita și oamenii nu doar că îl plăteau și îl cinsteau ca pe unul mare, dar îl și lingușeau, lăudându-i exagerat hărnicia și priceperea, ca să mai vină, mai ales cei vârstinici cu copii plecați la oraș care dădeau o fugă să recolteze direct din pod și din beci. L-a jelit Genoveva și îl mai jelește și azi și atâta timp cât a avut copiii în bătătură a refuzat orice aluzie la a-și „reface” viața, susțiinând că ea nu-și abandonează puii și nici mașter acasă nu le aduce. După ce aceștia au luat calea străinătății să-și facă un rost și chiar și-au făcut, a fost să vadă cu ochii ei și a liniștit-o bunăstarea în care trăiau, neliniștită însă să-i vadă sleiți de muncă și îmbătrâniți înainte de vreme. „La ce bun atâta lux, dacă nu apucați să vă bucurați de el?”, i-a întrebat, dar ei nici nu au vrut să audă de-ntorsul acasă și de traiul în noroaie și-n foame. S-a întors singură, la fel cum plecase, convinsă că nu va avea parte de mângâiere la bătrânețe, însă a început să aplece urechea la sfaturile binevoitoarelor megieșe și a se mai opri de vorbă cu câte un om de „condiția ei”, adică văduv, divorțat sau „tomnatic”. Toți aveau câte o calitate, dar le lipseau multe, așa că nu s-a putut hotărî dacă poate trăi lângă vreunul, pe toți îi știa de mici, le știa și familia și lua în calcul și „bagajul” pe care l-ar fi adus în viața ei și așa zbuciumată. Pe de altă parte mai avea teama că, alegând pe unul, i-ar fi zădărât pe alții care ar fi putut să caute răzbunare, așa cum se întâmplase și când l-a ales pe Miluț din lungul șir de pețitori care le-au trecut pragul, stricându-se, în același timp și cu leatul ei de fetișcane care toate erau topite după el și visau să le ducă la altar. Au fost fericiți împreună, nimic de zis, dar n-a durat. Chibzuind ea, așadar, nopți lungi de iarnă, a ajuns la concluzia că un străin de sat ar fi cel mai potrivit, nu s-ar isca animozități între consăteni, nu ar avea prea mult de a face cu neamurile lui, la o adică, dacă vor fi neînțelegeri, e mai ușor și mai onorabil să ușuiești pe cineva decât să-ți strângi catrafusele și să pleci, părăduind în grabă parte din ele. Iar casa și grădinuța aveau nevoie de îngrijire constantă, așa, să aibă copiii la ce trage măcar odată pe an și poate, într-o zi, dacă s-o îndura Cel de Sus și nepoții. Așa că și-a zis că numai vară-sa Marghioala, care de când s-a măritat la oraș își spunea Marga o poate ajuta, că ei acolo au și ziare și inter-niet din acela care zice că le știe pe toate și îți găsește perechea potrivită cât ai clipi. Așa că mai cu sfială, mai cu fereală, s-a dus la târg, cu o găină tăiată chiar în acea dimineață, niscai ouă și ceva borcane cu magiun, zacuscă și ce mai era prin cămară, că de când copiii o răriseră cu vizitele nu mai punea prea multe feluri, și n-a făcut un târg prost, căci nu s-au împlinit două săptămâni și vară-sa a sunat-o că duminică are o surpriză pentru ea. A prins a se da de ceasul morții, a tăiat alte două găini, așa, să fie și de zamă și de ciulama, a dereticat din pod până-n șură, scuturând și lustruind de ziceai că mâine-i Crăciunul, sâmbătă a făcut chiar și două tavale de ploale-n brâu, dar, gândindu-se că e prea mult și ăluia o să i se pară că prea s-a străduit și se grăbește la măritat ca una care nu știe cu ce se mănâncă treaba asta, le-a dosit într-o ladă-n cămară cu gând să i le dea Margăi la plecare și poate și lui, dacă s-o arăta corespunzător. George era cu mult peste așteptări, de fapt a derutat-o puțin, cu mustăcioara și cu băscuța lui, cu aerul preocupat cu care o privea, semăna cu cineva văzut într-un manual, unul care și-a scris testamentul într-o poezie, nu-și amintea pe moment cum îl cheamă, dar o să-i vină cândva în minte, unul care meșterea zorzoane, dar pe urmă s-a apucat de meșterit cuvinte. „Fii îngăduitoare cu el”, a somat-o Mărguța încă de la poartă. „E băiat de la oraș, dar stă la curte. Știe să dea c-o mătură, să curețe un butuc de vie, să dea mâncare la găini, nu te uita că e spilcuit și un pic stângaci, vezi cum e adaptarea, mai arată-i ce are de făcut, eu revin peste o săptămână să văd cum merge treaba și să-mi iau comisionul. Ceau, pa!”, lăsând-o năucită în mijlocul aleii pietruite unde bărbatul pe care Marghiolița i l-a depus, uitând să-l prezinte, trăgea o valiză pe roți și purta, spânzurat pe mână, un costum îmbrăcat în nailon transparent.

„Ăsta a venit pregătit de nuntă”, a chicotit în sine ei, dar, trăgându-și pe seamă a chemat omul în casă. Adaptarea s-a dovedit ușoară, George avea o fire plăcută, era respectuos fix atât cât trebuia ca să nu pară zeflemitor, atent și tandru, mereu pus pe șotii, o făcea să râdă mai des decât o făcuse în toată viața ei și, mai ales, îndemânatic la treburi gospodărești, dregea când una, când alta căci, ca și stăpâna, multe dintre obiectele casnice erau în diverse stadii de degradare, necunoscând de mult o mână de bărbat. Un singur lucru o supăra, că prea i se-nvârtea printre picioare când făcea de mâncare, susținând că pasiunea lui este gătitul și chiar avea gust și cunoștințe în domeniu, dar ea tot se simțea de parcă i s-ar fi furat ceva.

Doi ani au trecut ca un vis frumos și Genoveva se pregătea de toamnă lungă și frumoasă, înflorea pe zi ce trece și era mai plină de viață decât în tinerețe, dar repetând greșeala pe care o fac toți muritorii, a vrut să împartă și cu alții starea sa de bine, să-și scoată a doua jumătate în lume, pe la petreceri, ba chiar să invite și ea lume acasă cu diverse prilejuri. Chiar și pe Arghira, cea mai bună prietenă cândva, însă rivală eternă, cea cu care se bătea în școala generală de la coroniță, mai târziu de la băieții mai răsăriți din sat. Prietenia s-a terminat când Genoveva i l-a suflat pe Miluț. Deși o însoțise pe Arghira la ziua Genei, s-a simțit dator la un moment dat să danseze cu sărbătorita, iar aceasta i s-a lipit atât de tare de trup și de suflet, încât nu a mai putut-o lăsa decât când moartea l-a smuls nemilos de timpuriu din brațe. Omul fericit nu este deloc precaut, se știe, și Genoveva, hotărâtă să îngroape de tot trecutul, s-a lăsat frecventată de Arghira, care stătea la nici jumătate de oră de mers pe jos, cum altfel la țară, nu doar la ocazii speciale, ci cu orice ocazie, mai întâi ziua, pe urmă mai pe seară că „Nu mai prididesc cu treburile, soro, nu toate avem norocul tău să fim ajutate ziua și mângâiate noaptea”, zicea privind la Gigicu și scoțând fum pe nas și foc pe sub gene. Și gazda, cu generozitate omului mulțumit de viața sa și de sine, mai scotea o ulcică de tulburel, cinstindu-și fericirea nou dobândită și prietenia răscumpărată. Iar când Arghira, dădea semn de plecare, tot Gigicu era cel sacrificat, nevoit să o ducă o bucată de drum sau chiar până acasă, că era periculos pentru o femeie să umple singură pe ulițele întunecate în creierii nopții. De regulă Genoveva dormea la întoarcerea lui, mulțumită să-l găsească lângă ea în pat dimineața și să-i aducă la pat cafeaua sau o ulcică de moare de varză, dacă-l vedea dormind îmbrăcate în hainele de ieri.

Toate-s până-ntr-o zi, așa se spune și așa și este. Într-o bună dimineață, deschizînd ochii, Genoveva n-a mai văzut capul lui Gigicu pe perna de lângă a ei. Deși era soarele era sus, găinile nu erau deschise, câinele se zbătea în lanț de foame, becurile rămăseseră aprinse, așa cum le lăsase când s-a întins să se odihnească un pic până ca el să se întoarcă. Lucrurile lui erau toate la locul lor, nici vorbă că a plecat pe furiș în timp ce ea dormea, ci plecase împins de dânsa, să o petreacă pe Arghira. „Pesemne că încă petrec, dar fără mine”, a trăsnit-o realitatea și, cuprinsă de furie, smulge din dulap lucrurile lui de orășean spilcuit și, îndesându-le în troler, se duce ca trenul pe ulița satului și-l trântește, deja hodorogit, în poarta Arghirei, urlând „Ține-ți cucerirea, curvă răzbunătoare, că Miluț tot al meu rămâne!”. Nicio poveste nu se încheie apoteotic, nici a Genovevei nu se dovedește a fi altfel, dezmeticită de-a binelea, femeia ia seama la drama pe care o trăiește, dar și la comedia pe care a produs-o, umblând de-a lungul satului despletită și descheiată la capot, însă mai ales la deșertăciunea pe care o numea viață și, încercând să-și cântărească opțiunile, decide după un timp că izolarea de lume n-o scapă de chin și nu-i aduce răscumpărare de sine… Proză (fragment) de  Luminiţa Ignea  

 

Matematica e-n toate

 

 

Astăzi artele frumoase

Dau un bal în cinstea lor,

Căci sunt tinere, voioase

Și pe placul muzelor!

 

 

 

Sunt pe listă, invitate,

Etica, filozofia,

Doamne cu priviri înalte

Fizica și-astronomia.

 

 

Mai sunt științele naturii,

Însoțite de chimie,

Munți, câmpie, lacuri, râuri,

Vin cu mama geografie.

 

 

Au chemat și-anatomia

Să vină cu inimioara

Ce împrăștie magia

De iubire-n toată seara.

 

 

Alte științe complicate,

Care studiază lumea,

Rând pe rând sunt invitate,

Ocupând un loc anumea.

 

 

De pe lista completată

Matematica e scoasă,

Căci nu râde niciodată

Și e mult prea serioasă!

 

 

Când începe balul mare,

Gazdele, mândre, cochete,

Își așteaptă la intrare

Oaspeții, zâmbind discrete.

 

 

Însă, parcă, deodată,

Totul pare că se-ncurcă!

Ordinea e tulburată,

Artele nu se descurcă.

 

 

 

Muzica n-are măsură,

Dansul parcă șchiopătează,

Nu sunt forme în sculptură,

Poezia nu rimează.

 

 

Căci din toată adunarea

Matematica lipsește!

E răspunsul la-ntrebarea

De ce haosul domnește?     Versuri de  Grațiela  Cristina   Herghelegiu