Cincizeci de bani cât  miliarde   

Proză de  profesor  pensionar  Saveta Vărăreanu

 

 

Cincizeci de bani, bată-i vina, cincizeci de bani care nu mă lasă în pace de ceva ani! Bănuţii aceştia amărâţi mă terorizează de fiecare dată când intru în piaţă şi trec pe lângă taraba  unor… cunoscuţi. Sunt părinţii unui fost elev, care acum lucrează undeva, afară şi este tatăl unei puzderii de copii. Permite-mi, Cititorule, să nu-i dau nume, fiindcă nu-mi face  nicio plăcere, oricât m-aş strădui. Nicio plăcere!

M-am mutat în Fălticeni în toamna anului 1990, după istoricele şi tragicele evenimente din 1989, în urma unui concurs de dosare. Soţul meu, Neculai Vărăreanu, plecase din Oneşti cu şase ani înainte, ca să-şi ajute părinţii la construirea casei pe care şi-au dorit-o atât de mult.

Am mai povestit, în ,,Suflet de orfan’’, sau ,,Şapte lovituri’’, cred, ce a însemnat mutarea mea în Fălticeni:  oraşul mi se părea întunecos, oamenii încruntaţi şi neospitalieri, străzile strâmte şi bolovănoase… Nimic nu mi-a plăcut, pentru că mă vedeam în fiecare clipă în luminosul şi frumosul Oneşti, în care-mi petrecusem aproape un sfert de veac. Neaşteptat de grea mi-a fost, însă, acomodarea cu predarea la liceu, pentru că  până în 1990 am fost profesor la gimnaziu. Au fost nişte eforturi enorme, ca să revăd operele din programa şcolară de liceu şi să-mi schimb strategia de lucru cu adolescenţi. Mi-a fost cu atât mai greu, cu cât îi creşteam şi pe cei doi nepoţei, pe care tatăl lor i-a abandonat  pentru o altă femeie.

Se spune că orice învăţ îşi are şi dezvăţul, aşa că am răbdat şi m-am dezvăţat de cele trecute, începându-le pe toate de la zero.

În primul an şcolar (1990-1991) am fost diriginta unei clase de a X-a. În următorii trei ani  a unei clase de seral, adică începând cu clasa a XI-a, pe care am dus-o până la absolvirea clasei a XIII-a.

În al cincilea an şcolar, după mutarea mea în Fălticeni, am primit ca diriginte o clasă de a lX-a fete, profil tricotaje, cu  un singur băiat.

N-oi fi fost eu tobă de carte, n-oi fi fost un profesor emerit, dar, ca diriginte, nu am să-mi reproşez nimic, pentru că mă implicam în viaţa şi preocupările copiilor cu toată fiinţa, cu tot sufletul, cu toată dragostea şi responsabilitatea. Ca urmare, la începutul clasei a lX-a, a trebuit să facem tabele şi tabelaşe cu datele personale ale fiecărui copil, cu starea materială a familiei, cu numărul de fraţi şi surori… Aflu că băiatul mai are trei sau patru fraţi, că părinţii sunt muncitori, că locuiesc la bloc…Un alt tip de tabel cerea informaţii despre copiii care îndeplinesc cerinţele pentru a primi bursă socială. Mă zbat, alerg pe drumuri, cer documente de la locul de muncă al părinţilor copilului, ca să-i dau bursă,  că de… sunt mulţi copii, salariile sunt mici, cheltuieli mari la întreţinere, la procurarea hranei, a îmbrăcămintei şi încălţămintei, la rechizite şcolare…Mă durea sufletul să n-o fac.

Rezolv. Băiatul primeşte bursă socială. Trece anul şcolar, elevul absolvă clasa a IX-a ,,cu vai- nevoie’’, vorba lui Creangă. Clasa a X-a începe cu ”problemuţe”…În incinta blocului apare o gaşcă teribilistă, cu infracţiuni din ce în ce mai alarmante, cu bătăi între găştile rivale, cu intervenţia poliţiei. Elevul începe să absenteze…Domiciliul lui era în drumul meu spre casă, aşa că am început să-i vizitez pe părinţii acestuia, să le comunic situaţia fiului lor, să-i avertizez că vor urma consecinţe severe…

Toate ca toate, dar fiecare vizită de acest fel mă degrada sufleteşte, mă jignea, mă desfiinţa ca om. Apartamentul acestor oameni, probabil de trei camere, avea holişorul de la intrare de aproape un metru pătrat,  în care erau patru uşi: intrarea în apartament, pe stânga – intrările în baie şi bucătărie, apoi, în faţă – intrarea în camerele de locuit, câte or fi fost ele. Acolo, pe holişorul acela eram primită de fiecare dată, acolo stăteam de vorbă de obicei cu unul din părinţi. Dacă erau amândoi acasă, celălalt stătea în pragul uşii întredeschise din cameră. Niciodată, NICI-O-DA-TĂ în timpul celor aproape zece vizite făcute de mine, timp de doi ani (când băiatul era în clasele a X -a şi a Xl-a,) nu am fost invitată în casă, ci am stat pe holişor, în mirosul şi aburul bucătăriei şi al băii. Nici nu încăpeam cât de cât confortabil pe  hol două persoane, că de trei nici pomeneală şi asta în cele trei anotimpuri cât ţinea un an şcolar. Fiecare vizită la domiciliu se solda timp de o săptămână, cel mult două, cu  o ameliorare a atitudinii elevului, urmând alte şi alte vizite de acest fel.

Clasa a X-a  a absolvit-o în toamnă, după examenul de corijare, cu media cinci rotunjită, adică: la scris patru, în oral cinci; 4+5= 9:2= 4.50 + 0,50 (pomana oficială)=5. Nota la purtare fusese scăzută la minimul posibil.

Ei… Baiul cel mare l-am trăit când elevul era în clasa a Xl-a. Vizitele pe care am reînceput să le fac  i-au exasperat pe săracii părinţi, care îl scăpaseră de mult de sub control. Îmi dădeam seama că-i  stresez, dar nu-mi puteam permite să nu încerc imposibilul în a-l  recupera pe băiat. Orele de dirigenţie cu tematică adecvată acestei situaţii, discuţiile individuale sau în colectiv, scăderea notei la purtare nu au fost suficiente în a-l determina să-şi corecteze atitudinea faţă de şcoală. Conducerea liceului, consiliul profesoral,  au fost informate de numărul mare de absenţe ale elevului; în clasa a X-a a fost chemat în faţa consiliului profesoral, unde i s-au comunicat eventualele consecinţe, mai drastice decât scăderea notei la purtare.

În clasa a Xl-a, cu toate şansele care i s-au oferit pentru revenirea la normal, nu s-a putut face nimic, aşa că în luna mai ajunsese la peste 150, sau 180  de absenţe. La consiliul profesoral din luna mai, i s-a dat o ultimă şansă:  dacă mai face o singură absenţă, va fi exmatriculat. În  dimineaţa următoare a fost chemat la direcţiune tatăl elevului şi i s-a pus în vedere acest lucru, dar până la sfârşitul programului băiatul făcuse deja şase, nu o absenţă. Marţi dimineaţa ,,teribilistul’’ era în clasă. M-am uitat mirată la el şi l-am întrebat:

– Ce cauţi în clasă, D…?

– Am venit la şcoală, îmi răspunde.

– Ai venit, dar prea târziu te-ai hotărât, pentru că eşti exmatriculat.

– Ba, nu sunt.

– Ba, eşti. Vino la catedră.

Când s-a apropiat de catedră, am deschis catalogul şi în dreptul rubricii lui am scris EXMATRICULAT. S-a uitat  nedumerit, sau neîncrezător la mine şi a zis…

– Daţi-mi carnetul de elev!

– Care carnet? Cel de elev? Nu mai eşti elev!

– Daţi-mi măcar fotografia!

– Să mă informez la secretariat, dacă ţi-o pot da. Până atunci eşti liber,  cum ţi-ai dorit doi ani de zile.

Fetele aproape că nu respirau de surprindere şi de ineditul situaţiei. Elevul s-a uitat la colegele lui, s-a apropiat de uşa din spate a clasei, pentru că cea din faţă era blocată şi, cu mana pe clanţă mi-a spus ceva ce nu pot  reproduce! ”Dumnezeule, Doamne”, parcă a poruncit!

Am zâmbit şi mi-am văzut de lecţie. După vreo douăzeci de minute intră în clasă tatăl băiatului, urmat de acesta. Acuma tatăl nu mai era muncitorul acela modest şi sfios cum era cu trei ani în urmă. Se îngrășase,  era plin de sine şi recalcitrant.  Cu un ton de superioritate mi-a reproşat că i-am exmatriculat băiatul!

– Domnule…X, nu eu l-am exmatriculat, ci el singur şi-a făcut-o. Eu l-am tolerat cât mi-a permis regulamenul şcolar. V-am tocit pragul doi ani de zile, v-am atenţionat şi v-am prevenit că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Ieri domnul director v-a  avertizat că, la o singură absenţă, băiatul nu va avea ce să mai caute la şcoală. Ieri a avut şase ore şi a lipsit la toate. Nu aveţi ce -mi reproşa.

– Ba, vă reproşez că v-am dat butoaie de ulei…şi că aţi spus minciuni că el vorbeşte urât.

– N-am spus nicio minciună. Chiar mai înainte, când să iasă din clasă, mi-a spus ceva inimaginabil ( şi am spus tare şi clar o urâtă  expresie, întreagă!) Am martoră întreaga clasă

–  Fetelor, aţi auzit ce a spus D…. înainte de a ieşi din clasă?

Nimeni, dar nimeni ,,nu auzise’’ ce mi-a sugerat colegul lor de clasă! Răspunsul fetelor a fost o tăcere de mormânt. Iar am zâmbit, dar de data aceasta cu amărăciune. M-am întors cu faţa spre cei doi şi m-am adresat băiatului:

– D…, te rog să mă ierţi pentru învinuirea ce ţi-am făcut-o. Nu-i adevărat că mi-ai poruncit ceva urât, să îți fac… Am vrut  să repet ce a zis el, dar nu am mai putut… Și voi, fetelor, iertaţi-mă că v-am pus în situaţia de a minţi!

Exmatriculatul, slăbuţ, înalt, blond, cu  ochii albaştri, frumoși ca la toți  adolecenţii, a devenit ”grena” la faţă și şi-a coborât privirea, scurmând cu mare atenţie ceva cu piciorul drept în parchetul clasei. Tatăl a rămas fără replică, şi-a luat băiatul de umăr şi au plecat spăsiţi. Înainte de a ieşi din clasă, şi dânsul, cu mâna pe clanţă, mi-a spus cu un glas foarte hotărât:

– Am să vă demonstrez că…băiatul va termina liceul şi fără dumneavoastră.

– V-o doresc şi i-o doresc din tot sufletul, am răspuns cu sinceritate.

Da… Cincizeci de  bănuţi care îmi ţin trează o amintire neplăcută…

Iar am zâmbit la reproşul cu butoaiele de ulei. După 1989 în ţară  încă dăinuia  criza de alimente. Tatăl băiatului, rămas fără serviciu în urma desfiinţării Filaturii din Fălticeni, s-a reprofilat şi vindea în piaţă printre altele şi ulei vărsat, lumea stând la  cozi fără sfârşit. S-a întâmplat să stau şi eu la coadă, dar de două ori nu au vrut să primească bani de la mine, aşa că n-am mai cumpărat niciodată de la ei nimic. Asta cam pe când băiatul era în clasa a lX-a. Aceasta-i povestea butoaielor de ulei.

După cum m-am aşteptat, băiatul nu a mai terminat niciun liceu. A trebuit să muncească din greu prin străini, nu avea decât zece clase, fără o calificare…Cam greu să-l angajeze cineva, mai ales dacă în C.V.-ul lui se aducea dovada apartenenţei la banda de huligani din care făcuse parte. Nu m-am mai interesat de soarta lui, mai ales că simpla lui amintire îmi făcea rău. Nu-mi reproşam că n-am făcut destule pentru îndreptarea lui,  deşi făcusem tot posibilul,  pentru că pentru asta am suportat umilinţe şi  înjosiri în timpul vizitelor la domiciliul elevului şi critici din partea conducerii liceului.

,,Anii trec ca apa’’ spune Topârceanu. Da… ca apa! Băiatul cu ‚,suptul’’ a plecat chiar în vara aceea în Turcia, la lucru. Nu ştiu ce a muncit acolo, dar după luni de zile am aflat că nu i s-a plătit munca şi a fost nevoit să se întoarcă acasă cu mâna goală.  Vestea mi-a dat-o o fostă elevă. Am fost rea şi nu m-am putut abţine să zic: ,,acolo, ori a muncit și nu a fost plătit, ori i s-a rupt…’’. Chiar am fost rea, dar replica băiatului mă urmăreşte şi acuma şi mă întreb dacă a meritat să mă zbat pentru aşa copil, pentru aşa părinţi. Mă urmăreşte dureros tăcerea fetelor, atunci când le-am întrebat dacă au auzit ce a spus colegul lor. Chiar le-am întrebat după întâmplare, de ce au tăcut şi au răspuns tot cu tăcerea. O colegă profesoară m-a lămurit: nu au spus nimic de frica găştii, care nu avea pardon în a se răzbuna.

La mulţi ani după această întâmplare neplăcută pentru educatorul din mine, fiind în piaţă, aud o voce care mi se adresează:

– Sărut mâna, doamna dirigintă!

Era vocea unui bărbat tânăr, înalt şi slab, care vindea la o tarabă şi care-mi zâmbea sincer. Mă uit cu atenţie la el şi-l recunosc.

-A, D… zic eu! Încă mă urmăresc cuvintele tale  urâte…

–  Eram tânăr şi prost, doamna dirigintă!

– Că erai tânăr, este adevărat, dar prost nu erai, pentru că acela era obiceiul vostru. Şi fratele tău cel mai mic mi-a dat odată telefon, după ce ai fost exmatriculat, cerându-mi acelaşi lucru. Înseamnă că la voi în casă şi în anturajul vostru despre  astfel de lucruri  se   tot vorbea, dacă numai se vorbea! Nu ştiu dacă îţi dai seama dacă eu,  ca dirigintă a ta, meritam un asemenea tratament! Mai ales din partea ta! Și acum, după cum  te-ai adresat după aproape zece ani, nu cred că te voi ierta vreodată, pentru ce ai spus atunci!

Am plecat din faţa lui cu sufletul sângerând. A fost unica durere de acest fel în cei aproape patruzeci şi cinci de ani de profesorat. Se spune că trebuie să ierţi. E uşor să spui IERT, dar durerea sufletească, jignirea, umilinţa te urmăresc timp de zeci de ani, dacă nu o viaţă! Cum poţi lupta cu neuitarea? Poate întâmplarea cu cincizeci de bani mi-a sugerat că se poate  diminua, sau atenua o astfel de neuitare.

Părinţii lui D… vând şi acum  legume şi fructe în piaţa din frumosul Fălticeni, oraș pe care –după ani și ani, am început să-l îndrăgesc, Oneștiul rămânând ”lumina mea din suflet”!.Aproape că nu-i mai recunosc  pe  părinții lui D…. Amândoi  sunt mai greoi în mişcări, mai corpolenţi. De! ”Panta rhei!” (” Toate curg!”) În toţi anii scurşi de la întâmplare, am evitat să cumpăr de la ei, probabil dintr-un anume reflex de autoapărare…

Într-o zi  însă – cum se întâmplă  lucrurile deodată!- nerecunoscându-i, m-am oprit la taraba lor şi am cumpărat ceva, cred că nişte fructe… Nu am avut destul mărunţiş, i-am întins domnului o bancnotă, ca s-o schimbe şi să-şi ia cei ”cincizeci de bani”, care nu-mi ajungeau, dar tatăl  fostului elev s-a uitat în ochii mei, spunând:

– Lăsaţi, doamna dirigintă. Nu-i o avere  ”50 de bani” şi…meritaţi măcar atât…

Auzi, Cititorule? După douăzeci de ani şi ceva, în care mi-am amărât sufletul din cauza  unor  cuvinte  ”spurcate” spuse de un adolescent scăpat din mâini, pe care nu am reuşit să-l aduc cu picioarele pe pământ, în ciuda atâtor eforturi timp de doi ani de zile!

NO COMMENT, pentru că replica adusă de cei cincizeci de bani a fost un feet back în valoare de miliarde pentru mine, a fost o recunoştinţă sau o recunoaştere a faptului că, totuşi, eforturile mele ca diriginte (ca profesor, nu mai spun,) au fost recunoscute şi, ştiu eu, poate chiar apreciate. Iată cât poate valora o amărâtă monedă de cincizeci de bani! Întâmplarea nu m-a făcut să uit, nu cred că se poate aşa ceva, dar a înceţoşat neuitarea, a ameliorat-o. Nimic şi niciodată nu poate fi considerat ca prea târziu. Toate vin la timpul lor!    Profesor pensionar  Saveta  Vărăreanu