Atent, neobositul căutător oneștean pe undele internetului, inginerul Mihai Chiriac, a scos la iveală  cea mai recentă postare semnată  de  Daniel Funeriu, fost Ministru  al Educației (între 2009 – februarie 2012, în Guvernul Emil Boc). Despre  acest ministru amintim că în 1988, când  avea 17 ani, a fugit din România comunistă ”de unul singur” în Franța! Despre  postarea sa au fost oameni care au menționat că ”ultimele rânduri au fost citite prin ceață!”  Citită până la final această evocare arată că ”școala nu este doar cunoaștere”  iar viața este asemeni  unui carusel, ce lasă  lacrimi să curgă!  

”Toate  lucrurile astea vor trăi prin noi!”

Când m-am mutat de la Săvârșin la Timișoara, la Generală 18, ca să învăț limba engleză trebuia să merg la secția de gimnastică de performanță. Unde se intra greu, pe bază de examen de aptitudini. Aveam vreo 7 ani și am intrat într-o sală mare, intimidantă, unde un tip făcut ca o sculptură, mă pune să fac niște mișcări. La final îmi spune „gimnast fac din tine”. Și mă acceptă.  În primele zile de școală, în vestiar, merg la toaleta „profesorilor”, de unde îl aud pe proful de gimnastică -care nu știa că îl aud- spunându-i unei îngrijitoare „vezi că e unul mic, Funeriu, care nu are mamă. Să ai grijă să aibă echipamentul bun”. Zi de zi, în următorii 5-6 ani, proful ăla de gimnastică mi-a lucrat, mie și colegilor mei, fiecare mușchi, fiecare atitudine, fiecare mișcare. Pe lângă norocul de a fi avut, până acum, o sănătate perfectă, am convingerea că zecile de ore săptămânale de gimnastică au contribuit decisiv la ceea ce eu am mai scump: sănătatea.

În 1980 Poli Timișoara o elimina pe Celtic Glasgow, recent câștigătoare a Champions League. A doua zi la școală a fost nebunie printre noi, copiii. La sfârșitul unei ore mă trezesc cu proful de gimnastică care vine și mă ia, prietenește, de ureche: „te-am văzut în oraș, după meci, cu cămașa scoasă din pantaloni, cu bluza de treining peste cămașa aiurea, adidașii murdari. Ai făcut de rușine școala, că toată lumea vedea după numărul matricol că erai de la Generală 18. Să-ți fie rușine”. De atunci, și când mă îmbrac „de scandal”, mă îmbrac cu grijă maximă.

De fiecare dată când mergeam la cantina școlii -adică zilnic- șefa administrativă venea și se uita dacă am mâncat tot, dacă m-am spălat pe mâini înainte, dacă am băut apă etc. Doamna era soția profului de sport. Probabil el îi spusese „vezi că ăsta mic nu are mamă, fii pe fază să mănânce bine”.

Câțiva ani mai târziu, când deja era clar că sunt un elev bun, învățătoarea unei clase paralele mă cheamă la ei în clasă și îmi pune, în fața clasei a IV-a A, o întrebare de matematică. La care răspund imediat. „Ce crezi despre X, care e de două ori mai mare ca tine (eram scund) și care a dat răspunsul XYZ?” (azi X e un faimos scriitor, știam și atunci că e foarte deștept), mă întreabă învățătoarea. Eu am pufnit în râs, nu pentru că răspunsul era ilariant, ci pentru că eram sigur că X răspunsese la mișto. A doua zi, la sport, proful mă cheamă la el și îmi explică că nu ai clasă dacă râzi de unul care nu știe, și că oricât ai fi de bun, e bine să fii smerit. Ceea ce am fost pentru restul vieții (e, acum, momentul să spun celor care nu mă cunosc că în realitate nu sunt deloc arogant, dar având în vedere imaginea pe care mi-au făcut-o televiziunile mogulilor, am decis să-mi fac brand dintr-o insultă pe care, oricum, nu aveam cum să o contrez).

Proful ăsta de sport avea doi copii. O fată, cu doi ani mai mare, și de a cărei frumusețe eram fascinat, și un băiat, care îmi era coleg de clasă, și cu care nu mă înțelegeam întotdeauna, ne mai și băteam uneori. Prin clasa a VI-a am devenit prieteni pentru că făceam împreună „afaceri” cu mașinuțe de fier, abțibilduri și Eurocrem. De la acest băiat am înțeles cât de tenace și solidari sunt sârbii.

Nu am avut multe calități în viață, dar două sigur am avut: perseverență și căutarea continuă a cunoașterii: toată viața am încercat să învăț ceva din orice circumstanță. Nu știu de unde am această ultimă proprietate, dar sigur perseverența o am și de la proful de sport. Care nu a făcut din mine un gimnast, dar a contribuit major în a face din mine un OM.

Proful ăsta de sport, despre care ulterior aveam să aflu că în copilărie fusese deportat în Bărăgan, și care avusese o viață grea, a murit ieri. Latici Danilo îl chema.

Zorița și Iovan, aș vrea să știți că un om trăiește dincolo de moartea sa fizică prin ideile pe care le-a sădit în alții mai tineri, prin ceea ce a dat el societății. Toate lucrurile astea vor trăi prin noi, cei care trebuie să continuăm aici, pe Pământ, lucrurile bune începute de el. Să fiți mândri de tatăl vostru, care a fost un om dur -atât de dur precum a fost viața cu el- dar care vă iubea nespus pe voi, pe mama voastră și pe noi, copiii pe care i-a format. Zâmbiți atunci când vă gândiți la el, așa cum eu am zâmbit de fiecare dată când mă gândeam ce norocos am fost că l-am avut profesor, chiar dacă azi zâmbetul e puțin trist și umezit de o lacrimă.         Daniel Funeriu

”Când un om bun pleacă, toți suntem mai săraci!” Este tristețe mare și pe valea Tazlăului, unde  ”un suflet nobil, de o finețe rară”- soția  domnului general Vasile Jenică Apostol, a părăsit  această lume (informația fiind făcută public de  unul din cei mai buni prieteni din Mănăstirea Cașin ai domnului  general). Dumnezeu   să   o   aibă   în pază! Sincere  condolianțe!