UN ARTICOL REALIZAT DE PROF. ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU
De peste 50 de ani, septembrie are pentru oneșteni o semnificație specială: bucuria (re)întâlnirii cu mari scriitori, istorici, pictori, muzicieni… Un festival de anvergură națională, ”Zilele Culturii Călinesciene” ridică pentru trei zile orașul la rangul de Capitală culturală. Miracolul este creația profesorului Constantin Th. Ciobanu, poet care a publicat la Editura ”Cartea Românească” din București, în 1979, volumul inspirat intitulat ” Porțile lui septembrie”, concretizare a unor profunde meditații dar și un document reprezentativ pentru o epocă și o vârstă.
Cartea poetului Constantin Th. Ciobanu este structurată pe trei secvențe, sugestiv și incitant intitulate. În prima, ”Ochiul vameș”, versurile trebuie parcurse atent, cu un plus de răbdare și neaparat cu puterea de a crede în ele, pentru a ne bucura plenar de formele ideilor pudic ascunse la umbra cuvintelor. Circumstanțele demersului poetic implică limita, dar și nemărginirea: ”Cerul, pădurii asemenea, / își trage la trunchiul de baștină frunzele,/ să-și afle plecările – ajunse de cerc / și neajunsele” Tainele nu pot fi păstrate etern, setea de comunicare întâlnindu-se în mod fericit cu iscodirile nemiloase ale soarelui, ”tânărul/ și –atât de adânc de vechime, cumintele” sau cu tulburătoarea ispită a vreunui astru nocturn, precum ”Odalia, stea / cu geana de purpură”. Iată deci, rolul poeziei în genere ca modalitate de cunoaștere. Poetul dovedește o imaginație prodigioasă și capacitatea de a realiza asociații inedite, convertite în ilustrative metafore: ”Frații de lună / pe planeta inimii” întâlnindu-se, fac schimb de cuvinte ce transformă aerul în granit, iar ei devin ”reci statui de dor”. Obsedanta Odalie, ”marea mirării”, ”stea de sacâz” își leapădă ”norul din lacrimă”. Cu timpul însă, magica himeră, dând curs cuvântului urcat de poet s-o cheme, se desprinde din nordul palid – albăstrui, renunță la încremenirea efigiei bătute în steme, surâde ochiului liric (și vameș), își etalează chiar câțiva pistrui, fie ei și imponderabili, își dezvăluie ”mugurii stăpâni” și trăiește deliciul pământenilor: ”topirea sărutului pe sâni”. Așadar, al doilea instrument de cunoaștere, mai eficient este iubirea. Căci trezit din visul său nesăbuit, poetul ajuns prin metempsihoză mesteacăn, realizează imposibilitatea nuntirii cu aceea care a devenit pulbere de stea, ispititoarea Odalia cu două fețe: una vindecătoare de răni sufletești, cealaltă obișnuită a minți:”Eu sinceră sunt și când mint” (discutabil echivoc ori licență poetică, dar în mod sigur oportună haină a ideii). Dintre alte motive se detașează cel al timpului, ce n-a pierdut nicio bătălie, pentru care orice fel de cetate devine biată efemeridă. În iremediabila sa curgere timpul este simțit filosofic, la modul eminescian: ”căci într-o vindere de rouă / devin pe craterul târziu / celei ce ești , eroare nouă / celei ce-ai fost, mormântul viu”.
Patriotismul este comunicat discret, atipic pentru vremurile când, aproape obligatoriu, un volum de poezii trebuia să aibă pe întâia pagină o cât mai clamantă odă închinată partidului și conducătorului ”iubit”. Rămânea, bineînțeles, necitită, printr-o empatică și tacită convenție între autor și cititor. Poemul ”Cetatea” susține calitatea scrisului, cu plugul pe glia străbună, cu cerneala mării pe frunza – hrisov, cu viața pe anii înzăpeziți în semne, drept garant al continuității:”Se – adună literele la iernat/ înscăunându-se în cetatea cărții / tomuri pe tomuri, / norii de raft și graniță de zid / și –acoperiș pe care se taie vremea-n plai” ”Plopii de cronică”ai Tescanilor evocă trecute aure voievodale, eliberează ”țăranul din lanțuri,/ s-aprindă Unirea”, preasfințesc locul unde s-a oprit însăși aulica Musica Magna să-l nască pe Oedip.
În a doua secvență, ”Seară la meșter”, ritmul se schimbă. Acorduri folclorice aduc versului un plus de pitoresc și muzicalitate. Două mituri fundamentale își dau mâna. ”Miorița” este preluată în viziune proprie… Precum fantoma din ”Hamlet”, un pădurar, ucis de alți doi, tulbură frecvent somnul fiicei sale, destăinuindu-i cum ”a rămas să-l plângă / patima de stâncă/ și-a rămas s-atârne / de valuri bătrâne, / de stele – funii / la ancora lunii,/ de corn și de flintă / pe-a apei oglindă”. Revelația se produce când fata este idendificată cu Ana, sortită lui Manole, ”păstor de cupole / și vecin de soare”. Un descântec barbian favorizează împlinirea destinului. Eroina are, evident, ”rău de zidire” și pendulează între apartenența la teluric și aspirația spre celest. Acceptă sacrificiul cu zâmbetul ucis între două săruturi. Finalmente se înalță statuară, semn de supraviețuire spirituală eternă: ”smulgi roșul din viață și-l fluturi / dinspre apus înainte, / tu Ană, lumină de fluturi / în viscolul cel mai fierbinte”.
Ultima secvență, ”Călător cu dublă armură” sporește complexitatea discursului. Zarzărul copilăriei trezește idilice imagini, evocate de ochiul matur, care a parcurs o bună parte din traseul existențial. Asociația generează reflecții insolite privitoare la premoniții și evoluție:”priveai îndelung / lanțul piedică / ce se târa în urmă / râvnind somnoros sensul roților, / cum alerga / cu verigile culcate / ca niște role de magnetofon / ce s-ar fi căznit să înregistreze/ cerul liber”. Puterea de evocare merge și mai departe, până la ”ora Ovidiu” , în fond câteva clipe care concentrează veșnicia: ”Câteva clipe numai cu marea, / sub liniștea ei tăiată în pisc / doar de foarfecele/ țipetelor încrucișate / pe care le lasă păsările în chemări”. Și gândul merge și el mai departe, stimulat de mediul marin, îmbinare de apă și uscat, până la Geneză. Demnitatea, unul din atributele pe care omul și poetul și le-a păstrat cu strășnicie întreaga viață, este sensibilizată prin verticalitatea unui arbore solitar, situat pe coamă de colină, supus vitregiilor naturale, dar mai ales celor umane: ”Cu crengile încrucișate / rămâne drept, / de sus în jos / cuierul ceții,/ de jos în sus / mătură pentru ciori/ dar la fel de drept”. Marcându-și reumatismul rădăcinilor , a rămas constant fidel primăverii, survolând intemperiile ”fără a rosti o frunză”. Un veritabil autoportret este acest semnificativ poem intitulat ”De singur”. În jur , o lume asemenea jocului de-a balaurul cu multiple capete, în care eul sensibil este ”ghilotinat lent și fără luptă”. Un viespar al disimulărilor: ”Vei vedea încă obraze / între roșu / și palid / pe unde te-au iubit / cu arcanul/ ori te-au urât / în surâs, dar nemaiputând să-ți lege și mersul”. Dubla armură a cavalerului protejează ființa de asediul acesta laic, dar și de ravagiile zbaterilor lăuntrice prin ”tranșeele iluminate cu sânge ghimpat”. Ultimele poezii transfigurează motivul urmei, cea a condeiului, care depozitează nebănuite comori și cea a norocului, ce pecetluiește destine.
”Porțile lui septembrie” a reprezentat o apariție notabilă în contextul epocii iar din perspectivă istorică este un reper în evoluția liricii românești.
Foto 1 – Imagine surprinsă de Oana Negru din Parcul ”George Călinescu” din Onești