Lecturi afective – ”Porțile lui septembrie”

Lecturi  afective – ”Porțile  lui  septembrie”

UN   ARTICOL    REALIZAT   DE   PROF.  ARISTOTEL  PILIPĂUȚEANU   

 

De  peste 50 de ani, septembrie are pentru oneșteni o semnificație specială: bucuria  (re)întâlnirii cu mari scriitori, istorici, pictori, muzicieni… Un festival de  anvergură națională, ”Zilele Culturii Călinesciene” ridică pentru trei zile  orașul la rangul de Capitală  culturală. Miracolul  este creația  profesorului Constantin  Th. Ciobanu, poet care a publicat la Editura ”Cartea Românească” din București, în 1979, volumul inspirat intitulat ” Porțile lui  septembrie”, concretizare a unor profunde  meditații dar și un document  reprezentativ pentru  o epocă și o vârstă.

Cartea poetului Constantin Th. Ciobanu este structurată pe  trei secvențe, sugestiv și incitant intitulate. În prima, ”Ochiul vameș”, versurile  trebuie parcurse atent, cu un plus de răbdare și neaparat cu puterea de a crede în ele, pentru a ne bucura plenar de formele  ideilor pudic ascunse la umbra cuvintelor.   Circumstanțele  demersului  poetic  implică limita, dar și nemărginirea: ”Cerul, pădurii asemenea, / își trage  la trunchiul de baștină frunzele,/ să-și afle plecările – ajunse  de cerc / și neajunsele” Tainele nu pot fi  păstrate etern, setea de comunicare  întâlnindu-se  în mod fericit  cu iscodirile nemiloase ale  soarelui, ”tânărul/ și –atât de adânc  de vechime, cumintele” sau cu tulburătoarea  ispită a vreunui  astru  nocturn, precum ”Odalia, stea / cu geana de purpură”. Iată deci, rolul poeziei în genere ca modalitate de cunoaștere. Poetul dovedește o imaginație  prodigioasă și capacitatea de a realiza asociații inedite, convertite  în ilustrative metafore: ”Frații de lună / pe planeta inimii” întâlnindu-se, fac schimb  de cuvinte ce transformă aerul în granit, iar ei devin ”reci statui  de dor”.  Obsedanta Odalie,  ”marea mirării”, ”stea  de sacâz” își leapădă ”norul din lacrimă”. Cu timpul însă, magica himeră, dând curs  cuvântului   urcat de poet s-o cheme, se  desprinde din nordul  palid – albăstrui, renunță la încremenirea efigiei bătute în steme, surâde ochiului liric (și vameș), își etalează chiar câțiva pistrui, fie ei și imponderabili, își  dezvăluie  ”mugurii stăpâni” și trăiește  deliciul pământenilor: ”topirea sărutului pe sâni”. Așadar, al doilea instrument de cunoaștere, mai eficient este iubirea. Căci trezit  din visul  său nesăbuit, poetul ajuns prin metempsihoză mesteacăn, realizează  imposibilitatea  nuntirii cu  aceea care a devenit  pulbere de stea, ispititoarea Odalia cu două fețe: una  vindecătoare de răni sufletești, cealaltă obișnuită a minți:”Eu sinceră sunt și când mint” (discutabil echivoc ori  licență poetică, dar în mod sigur oportună haină a ideii). Dintre  alte motive se detașează cel al timpului, ce n-a pierdut nicio bătălie, pentru  care orice fel de cetate devine  biată efemeridă. În iremediabila sa curgere  timpul  este simțit  filosofic, la modul eminescian: ”căci  într-o vindere de rouă /  devin pe craterul târziu / celei ce ești , eroare nouă / celei ce-ai fost, mormântul viu”.

Patriotismul este comunicat discret, atipic pentru vremurile  când, aproape obligatoriu, un volum de poezii trebuia să aibă  pe întâia pagină  o cât mai clamantă  odă închinată partidului și conducătorului ”iubit”. Rămânea, bineînțeles, necitită, printr-o empatică și tacită convenție între  autor și cititor.  Poemul ”Cetatea” susține  calitatea scrisului, cu plugul pe  glia străbună, cu cerneala mării pe frunza – hrisov, cu viața pe anii înzăpeziți în semne, drept garant al continuității:”Se – adună literele la iernat/ înscăunându-se în cetatea cărții / tomuri pe tomuri, /  norii de raft și graniță de zid / și –acoperiș  pe care se taie vremea-n plai” ”Plopii de cronică”ai Tescanilor evocă  trecute  aure voievodale, eliberează ”țăranul din lanțuri,/ s-aprindă  Unirea”, preasfințesc locul unde s-a oprit  însăși aulica Musica Magna să-l nască pe Oedip.

În a doua secvență, ”Seară la meșter”, ritmul se schimbă. Acorduri folclorice aduc versului un plus de pitoresc și muzicalitate. Două mituri fundamentale își dau mâna. ”Miorița” este  preluată în viziune proprie… Precum fantoma din ”Hamlet”, un pădurar, ucis de alți doi,  tulbură frecvent  somnul fiicei sale, destăinuindu-i cum ”a rămas să-l plângă / patima de stâncă/ și-a rămas s-atârne / de valuri bătrâne, / de stele – funii / la ancora lunii,/ de corn și de flintă / pe-a  apei oglindă”. Revelația se produce când fata  este idendificată cu Ana, sortită lui Manole, ”păstor  de cupole / și vecin  de soare”. Un descântec  barbian favorizează  împlinirea destinului. Eroina are, evident, ”rău de zidire” și pendulează între  apartenența la teluric și aspirația spre celest. Acceptă sacrificiul cu zâmbetul  ucis între  două săruturi. Finalmente se înalță statuară, semn de supraviețuire  spirituală eternă: ”smulgi roșul din viață  și-l fluturi / dinspre apus înainte, / tu Ană, lumină de  fluturi / în viscolul cel mai fierbinte”.

Ultima secvență, ”Călător cu  dublă armură” sporește  complexitatea discursului. Zarzărul copilăriei  trezește idilice imagini, evocate de  ochiul matur, care a parcurs o bună  parte  din traseul existențial. Asociația generează reflecții insolite privitoare la premoniții și evoluție:”priveai îndelung / lanțul piedică / ce se târa în urmă / râvnind somnoros  sensul roților, /  cum alerga / cu verigile culcate /  ca niște role de magnetofon / ce s-ar  fi căznit  să înregistreze/ cerul liber”. Puterea de  evocare merge  și mai departe, până la ”ora Ovidiu” , în fond câteva clipe care concentrează veșnicia: ”Câteva clipe numai cu marea, / sub liniștea ei tăiată  în pisc / doar de  foarfecele/ țipetelor încrucișate / pe care le lasă  păsările în chemări”. Și gândul merge și el mai departe, stimulat de mediul marin, îmbinare de apă și uscat, până la Geneză. Demnitatea, unul din atributele pe care omul și poetul și le-a păstrat cu strășnicie  întreaga viață, este sensibilizată  prin verticalitatea unui  arbore  solitar, situat pe  coamă de colină, supus vitregiilor  naturale, dar mai ales celor umane: ”Cu crengile încrucișate / rămâne drept, / de sus în jos / cuierul ceții,/ de jos în sus / mătură pentru ciori/ dar la fel de drept”. Marcându-și  reumatismul rădăcinilor , a rămas constant  fidel primăverii, survolând intemperiile ”fără a  rosti o frunză”. Un  veritabil  autoportret  este acest semnificativ poem intitulat ”De singur”. În jur , o lume  asemenea jocului de-a  balaurul cu multiple capete, în care eul sensibil este ”ghilotinat lent și fără luptă”. Un viespar al disimulărilor: ”Vei vedea  încă obraze / între roșu / și palid / pe unde  te-au iubit / cu arcanul/ ori  te-au urât / în surâs, dar  nemaiputând  să-ți lege și mersul”. Dubla armură a cavalerului protejează  ființa de asediul acesta laic, dar și de  ravagiile zbaterilor lăuntrice prin ”tranșeele iluminate  cu sânge ghimpat”. Ultimele poezii transfigurează motivul  urmei, cea a condeiului, care depozitează  nebănuite  comori  și cea a norocului, ce pecetluiește destine.

”Porțile lui septembrie” a reprezentat o apariție notabilă în contextul epocii iar din perspectivă  istorică este un reper în evoluția liricii românești.

Foto 1 –  Imagine   surprinsă  de  Oana  Negru  din  Parcul ”George   Călinescu” din  Onești

Distribuie articolul!