ASPECTE   ALE    VIEŢII    COTIDIENE    DIN    PLASA    TROTUŞ    ÎNTRE   ANII    1916-1918

ARTICOL    REALIZAT   DE   PROFESORUL    MIHAIL   DUMACHE

Un omagiu şi un elogiu pentru oameni obişnuiţi din plasa Trotuş, cu nume comune, ascunşi în documentele prefecturii Bacău, care au trăit momente de cumpănă pentru ei şi pentru ţară: Anica Irimia, Vasile Manea, Ecaterina Popa, Costachi Radu, Gh. Ţigănaşu – Rechiziţii şi reclamaţii – Aflux demografic – Mari dificultăţi sanitare – Cereri îndreptăţite ale armatei – Proteste provocate de intervenţia statului – Adâncirea crizei alimentare – Pagube cauzate de inamic şi aliaţi – Sub semnul întregirii naţionale, cu optimism, către refacere.

Primul Război Mondial (1914-1918) a creat a conjunctură favorabilă aspiraţiilor de unitate naţională ale societăţii româneşti. 1 Decembrie 1918 – hotărârea cu caracter de plebiscit de la Alba-Iulia, de unire a Transilvaniei, Banatului şi teritoriilor româneşti din Ungaria cu România – a marcat în conştiinţa românească împlinirea dezideratului naţional al Marii Uniri şi a devenit, după 1989, Ziua naţională a României.

Anii 1916-1918 au fost hotărâtori pentru înfăptuirea întregirii naţionale. Faptele de arme strălucite, precedate şi urmate de decizii politice de mare importanţă, pe fondul unor eforturi supraomeneşti şi unor sacrificii imense, au marcat profund conştiinţa colectivă românească. Dramatismul acelor vremuri a fost unic, dar nu irepetabil. Situaţii asemănătoare au existat şi înainte şi după aceea în istoria poporului român, căci cauze diferite pot produce efecte identice, iar condiţia umană se găseşte mereu sub imperiul repetabilului. Repetabil, mai ales, la nivelul vieţii cotidiene.

De aceea, credem că nu va fi lipsit de interes dacă vom surprinde implicaţiile pe care le-a avut participarea României la Primul Război Mondial asupra vieţii cotidiene din judeţul Bacău, urmărind în special situaţia locuitorilor de pe Valea Trotuşului, zona Oneşti (incluzând, prin extindere, în termenul de „zonă”, împreună cu comuna Oneşti şi comunele învecinate, şi oraşul reşedinţă al plasei Trotuş – Târgu Ocna), aşa cum apare din dosarele prefecturii judeţului între anii 1916-1920. Este o lume care se zbate între optimism şi deznădejde, speranţă şi suferinţă în infernul războiului. Nenumăraţii oameni obişnuiţi din această zonă, fie că luptă şi se jertfesc în armată, fie că muncesc şi sprijină efortul militar ca populaţie civilă, participând la conflict în mod nemijlocit faţă de civilii din alte regiuni, nu în spatele frontului, ci în zona de contact direct, în epicentrul acestuia, au continuat să-şi ducă existenţa în aceste condiţii extreme. Deşi au trăit momente de cumpănă pentru ei şi pentru ţară, au ştiut însă să-şi prezerve drepturile în raporturile cu autorităţile.

Această parte a judeţului Bacău a luat contact direct cu războiul şi efectele sale, atât prin participarea la lupte a aproximativ 2000 de combatanţi, cât şi prin situarea în imediata apropiere a disputării ostilităţilor pe toată durata confruntării militare a României din anii 1916-1918.

Chiar odată cu intrarea ţării noastre în război, la 14/27 august 1916, locuitorii din această zonă, în majoritate lucrători agricoli, au trebuit să efectueze zile nenumărate de muncă şi cărăuşie, iar numeroase bunuri le-au fost rechiziţionate în virtutea măsurilor excepţionale adoptate de guvern pentru asigurarea nevoilor armatei. Regulamentul rechiziţiilor şi corvezilor prevedea ca acestea să fie efectuate în deplină legalitate (prin ordin scris, de către comisii mixte militaro-civile anume constituite, plata serviciilor urgente să fie făcută imediat), iar ordine militare şi publicaţii lămuritoare insistau asupra respectării normelor legale. În conjunctura generalizării operaţiunilor militare la nivelul întregii ţări, în toamna anului 1916, autorităţile centrale, prin ministrul de război, Vintilă Brătianu, atrăgeau atenţia asupra „consecinţelor primejdioase ce va avea dăinuirea regimului … ca fiecare corp să-şi rechiziţioneze direct (fără să mai recurgă – n.n.) decât în mod excepţional la organele civilo-militare prevăzute în lege”, atât asupra capacităţii de apărare a ţării, cât şi, prin exemplu, asupra comportamentului armatei ruse aliate care se afla pe teritoriul României.

Din comuna Oneşti, de exemplu, – cu satele componente: Oneşti, Buciumi, Răcăuţi şi Filipeşti –, locuitorii au adresat prefecturii 37 de reclamaţii, care, raportate la cele aproximativ 800 de familii existente denotă, pe de o parte, că ilegalităţile au fost o excepţie, iar, pe de alta, că spiritul de proprietate, respectul faţă de lege şi încrederea în instituţii făceau parte din conştiinţa publică. Plângerile trimise după încheierea războiului se refereau la neprimirea de către cei rechiziţionaţi a bonurilor definitive şi a banilor. Printre reclamanţi se numără marii proprietari din regiune – C. D. Brătianu, Nicu Cerchez, Gh. Em. Bogdan, Gh. Miclescu. Ei nu au fost scutiţi de prelevarea de vite, produse agricole, diverse utilaje şi altele pentru nevoile armatei, chiar dacă, la efectuarea rechiziţiilor au fost practic favorizaţi prin statutul lor social. C. D. Brătianu încearcă să recupereze la sfârşitul războiului suma de 18.745 de lei, provenită din obiectele rechiziţionate şi neplătite, iar Nicu Cerchez revendică o sumă de numai 2.400 de lei.

Dacă acestor proprietari li s-a rechiziţionat din surplus, majorităţii localnicilor le-au fost luate bunuri de necesitate vitală. Vasile Manea din Buciumi reclamă că a rămas „sărac cu desăvârşire” după rechiziţionarea unui cal pentru care n-a primit nici bon, nici bani. Costachi Radu din Răcăuţi se adresează prefecturii „cu cel mai profund şi omil respect” pentru a i se plăti cei 300 de lei ce i se cuvin în urma rechiziţionării unui cal, „având mare trebuinţă de aceşti bani – scrie el – pentru a face faţă cheltuielilor zilnice pentru alimente; mai ales în timpul în care ne aflăm (anul 1918 – n.n.) când orice obiect necesar se poate cumpăra cu înzecit preţ, ce era înainte de război”.

Pe lângă faptul că în timpul războiului preţurile au urcat vertiginos, iar oamenii nevoiaşi nu-şi mai puteau permite să cumpere cu banii primiţi bunurile rechiziţionate, asupra unor localnici, atât trupele cât şi autorităţile locale, au comis abuzuri. Soluţionarea plângerii lui Gh. Ţigănaşu din comuna Oneşti, stabilit ulterior la Răcăciuni, se constituie într-un „model” privind felul în care autorităţile locale „rezolvă” uneori o reclamaţie: în noiembrie 1917, Regimentul 67 infanterie, în retragere la Comăneşti, rechiziţionase soţiei sale doi cai fără a i se da, cu toate insistenţele, nici un act justificativ. Mai mult, „reclamând d-lui Primar Palaghiţă Gheorghe şi d-lui plutonier Anghelescu – se plânge petiţionarul – nu mi s-a dat nici o satisfacere, din contra, injurii şi loviri, am martori pe d-nii Grigore Misir şi Jacob Misir”. Dar la adresa trimisă de prefectură spre elucidarea reclamaţiei, primarul răspunde cu nonşalanţă acoperitoare că martorii „au declarat că nu ştiu nimic asupra faptului reclamat”.

Situaţia locuitorilor din zona Oneşti s-a înrăutăţit simţitor în iarna  lui 1916-1917, în condiţiile retragerii în Moldova a armatei, a instituţiilor statului şi a numeroşi civili refugiaţi. „Regele, regina şi guvernul român, refugiaţi la Iaşi, – scrie istoricul Gheorghe I. Brătianu în sinteza sa din 1943 – au petrecut o iarnă cumplită în mijlocul epidemiilor şi privaţiunilor, pe un teritoriu care reprezenta abia o treime din regat şi care suporta toată povara războiului, armatele ruseşti şi miile de refugiaţi care-şi găsiseră un azil aici”. Frontul cu Puterile Centrale s-a stabilizat pe aliniamentul Carpaţilor Orientali – Focşani – Nămoloasa – Galaţi – Braţul Sfântul Gheorghe. Organizarea teritoriului pentru continuarea rezistenţei a produs numeroase şi grave probleme.

Populaţia flotantă evacuată în Moldova, care se ridica la peste 1,5 milioane de persoane s-a suprapus localnicilor. Într-un raport al prefecturii către Ministerul de Război din 31 decembrie 1916, populaţia civilă a judeţului Bacău era estimată la 187.649 de locuitori şi 1.551 de refugiaţi nemilitari (puţini în comparaţie cu alte judeţe situate mai departe de linia frontului), în afara mulţimii trupelor armatelor române şi ruse cantonate pentru refacere, reorganizare sau în operaţiunile de pe linia frontului.

Zona de care ne ocupăm a suferit modificări demografice majore din cauza încartiruirii în gospodăriile localnicilor, în conacele şi localurile instituţiilor publice a numeroase trupe ale Armatei a II-a române, de sub conducerea generalului Alexandru Averescu şi a Diviziei a 2-a ruse. La Oneşti, în vara marilor bătălii din 1917, s-a aflat cartierul general al Corpului IV de armată, aripa dreaptă a Armatei a II-a, care a condus operaţiile militare în a treia bătălie de la Oituz (8-28-august). Pe linia frontului au fost Diviziile 6 (general Arghirescu) şi 7 infanterie (general Rujinschi) şi, în întărire, Divizia 1 cavalerie, iar în rezervă, Regimentele de vânători 4, 7 şi 8. În inima bătăliei Oituzului, satul Grozeşti, – „ruine … împărţite între cei doi adversari” (armata română şi armata austro-germană condusă de generalul Morgen) –  a rămas fără locuitorii care au luat calea bejeniei. Bombardamentele nemiloase ale artileriei austro-germane din 20-21 august i-au silit pe locuitorii oraşului Târgu Ocna să ia şi ei drumul refugiului. Celelalte localităţi nu au fost evacuate şi nici n-au suportat o invazie a refugiaţilor. Au revenit în vatra natală doar câteva familii din Dobrogea, care fuseseră împroprietărite acolo, ca urmare a participării la Războiul de Independenţă (1877-1878).

Supraaglomerarea localităţilor din Moldova, situaţia critică a transporturilor pe calea ferată, cerinţele de aprovizionare care depăşeau capacitatea resurselor concentrate în teritoriul rămas liber şi se acopereau foarte anevoios, toate aceste neajunsuri pe fondul unei ierni deosebit de aspre, au avut implicaţii profunde de ordin sanitar şi alimentar.

Germinarea şi răspândirea tifosului exantematic şi recurent, hepatitei, gripei infecţioase, insuficienţa medicamentelor şi a personalului sanitar – mai ales la sate – au produs populaţiei mari suferinţe şi numeroase victime. Potrivit mărturiilor vremii numai tifosul exantematic a făcut în primele luni ale anului 1917, 300.000 de victime, din care 80.000 printre militari. Un ziar al timpului estima că în Moldova, „tifosul exantematic ne-a costat mai mult decât zece bătălii”. În condiţiile răspândirii acestei epidemii şi în judeţul Bacău – oraşul Moineşti, comunele Lucăceşti, Scorţeni, Răcăciuni fiind cele mai afectate – şi a epidemiei de tifos recurent aproape în toate localităţile, au fost improvizate spitale, băi de aburi, cuptoare de deratizare. În martie 1917, serviciul sanitar cerea de urgenţă prefecturii rechiziţionarea de maşini de tuns şi aparate Vermorel, necesare măsurilor de deparazitare care să stingă focarele de infecţie din judeţ. Treptat, şi datorită înaltului spirit de sacrificiu şi a mobilizării întregului personal sanitar din judeţ, focarele de infecţie au fost stinse.

Autorităţile au luat măsuri pentru a asigura armata cu alimente şi furaje, dar nevoile acesteia depăşeau cu mult posibilităţile judeţului, care în principiu era obligat să verse lunar 1/10 din resursele sale Armatei a II-a. În condiţiile restrângerii zonei de exploatare numai asupra judeţelor Fălciu, Tecuci, Vaslui şi Bacău, Armata a II-a sufoca în primele luni ale anului 1917 prefectura judeţului Bacău cu numeroase cereri de mărire a cantităţilor lunare, cereri doar în parte satisfăcute. Pentru a preîntâmpina criza, încă din ianuarie, prefectura interzisese rechiziţionările de vite întrebuinţate la munca câmpului şi a cantităţilor de cereale strict necesare familiilor până la recolta viitoare. O lună mai târziu atenţiona locuitorii asupra riscurilor la care se supun vânzând din furajele ce au „bucurându-se că li se oferă un preţ bun” şi îi sfătuia să păstreze prin toate mijloacele hrana lor şi a vitelor „fiindcă neexistând nicăieri depozite din cari să se vânză celor cari vor fi în lipsă, în viitor vor suferi ei înşişi consecinţele neprevederii lor de acum”. Plecând de la asigurarea minimului zilnic de hrană pentru o persoană la 750 de grame de porumb, prefectura trăgea, la începutul lunii martie, concluzii sumbre: porumbul nu va ajunge decât pentru cel mult două luni şi jumătate, orzul, orzoaica şi ovăzul erau în cantităţi insuficiente, chiar şi pentru însămânţare, furajul pentru cai lipsea cu totul, cotele de grâu şi furaje destinate armatei erau deja lichidate şi se spera ca vitele ţăranilor să fie salvate din iarnă doar cu coceni şi sfeclă.

Asprimea regimului rechiziţiilor şi corvezilor, starea de sărăcie în care se zbătea o parte a locuitorilor i-au silit pe unii să-şi vândă animalele de muncă. Şase cazuri în comuna Oneşti, două în comuna Bogdana – şi cazurile nu se opresc doar la aceste comune – femei cu trei-patru copii, văduve sau ale căror soţi erau mobilizaţi, îşi vând boii de jug în lipsa furajelor necesare – rechiziţionate contrar dispoziţiilor de către armată – şi astfel, se sustrag obligativităţii corvezilor de transport către Centrul de combustibil Căiuţi sau către unităţile militare. Comandamentul Armatei a II-a cere prefecturii numele locuitorilor „care şi-au vândut boi de jug contrar ordinelor date, rugându-vă să binevoiţi să se facă cercetări din ce cauză i-a vândut şi dacă in adevăr (motivele invocate – n.n.) de locuitori sunt întemeiate” şi „doreşte a şti precis dacă aceşti săteni şi-au vândut boii din lipsă de nutreţ, sau i-a vândut intenţionat ca să scape de corvezi sau din alte cauze”.Autorităţile fac anchete care se soldează, în general, cu scoaterea de sub acuzaţie, chiar actele birocratice degajând accente de compasiune şi de solidaritate. Doar un exemplu: boii. „Transportându-ne la domiciliul său (Ecaterinei Simion Popa din comuna Bogdana, în 18 februarie 1917 – n.n.) am constatat că posedă ½ (o jumătate) căruţă de paie de ovăz şi aceasta îi ajunge abia pentru o vacă ce mai posedă căci nutreţul ce-l mai avea a fost rechiziţionat de Armata Română şi Rusă, şi din această cauză a fost nevoită să vândă.   Pârâta are 26 ani, căsătorită, 5 copii mici, soţul mobilizat – declară că la 8 februarie a vândut 2 boi la nişte soldaţi din regimentul 80 infanterie cu preţul de 570 lei – … nu s-a putut trimite la companie”.

Criza alimentară s-a accentuat spre sfârşitul anului 1917 şi mai ales în anul următor. Guvernul şi prefectura au încercat ameliorarea situaţiei critice şi eliminarea speculei înfloritoare prin fixarea unor preţuri maximale şi prin întărirea rolului statului în distribuţia bunurilor de strictă necesitate (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte). Aceasta atrage protestul întemeiat al Sfatului Negustoresc, secţia Bacău, din septembrie 1918, deoarece „vechii şi stabilii comersanţi sunt desconsideraţi cu totul, căci toate articolele ce se distribuie direct publicului se face de federale (ale băncilor populare – n.n.), sindicate, Primărie şi alte organe streine de comerci, aşa că comersanţii nu mai au nici un rol pe piaţă, plătesc numai dările, iar comerciul se practică numai de funcţionari”.

Cu toate măsurile adoptate de autorităţi, foametea devenea o crudă realitate în comunele Văsieşti, Letea Veche, Poduri, Măgireşti, Asău, Dărmăneşti, Dofteana. Localităţile din zona Oneşti nu sunt menţionate ca fiind într-o situaţie asemănătoare, poate, pentru că autorităţile locale fuseseră mai prevăzătoare în asigurarea minimului de hrană. Mai mult, în comuna Bogdana, de exemplu, exista, în octombrie 1918, o cantitate excedentară de grâu („60 de tone de grâu netreierat”). De asemenea, din procesele verbale trimise de comunele Oneşti, Bogdana şi Jevreni, în noiembrie 1917, rezultă numărul relativ mare de vite – 1226 – care rămăsese localnicilor, după ce armata rechiziţionase spre tăiere 193 de capete numai în aceeaşi lună. Totuşi, aceasta nu însemna nici pe departe bunăstare, căci restricţiile erau menţinute de autorităţi. Sătenii nu aveau dreptul să-şi înstrăineze animalele fără ordin şi nici să le consume după bunul lor plac.

Aşezaţi în preajma frontului, locuitorii Văii Trotuşului au suferit numeroase pagube cauzate de armatele inamice. Bombardamentele cu obuze incendiare ale artileriei austro-germane asupra oraşului Târgu Ocna – „de ciudă” că eşuaseră în ruperea frontului în această zonă – i-au distrus în întregime cartierul dinspre penitenciar şi, în parte, centrul, în august 1917. Constantin Kiriţescu descrie în termeni apocaliptici ecpiroza creată de bombardament: „Obuze incendiare cad peste paşnicul târg părăsit de locuitorii săi, şi aprind casele. Fum gros se întinde pe deasupra acoperişurilor şi înveleşte oraşul martir într-un văl negru, străbătut de limbi de flăcări …”. Au produs pagube şi bombardamentele aviaţiei. Spre exemplu, într-un raid al aeroplanelor inamice asupra Oneştiului, pe 25 august 1917 au fost provocate stricăciuni în valoare de 1.099 de lei gospodăriilor a 12 cetăţeni şi a sediului Secţiei de jandarmi Borzeşti.

Dar pagube mai mari a produs armata română şi aliata sa, armata rusă, prin devastarea locaţiilor în care au fost încartiruite. De aceea, la sfârşitul războiului, refacerea locuinţelor distruse a constituit o problemă stringentă de rezolvat. În urma intervenţiei Ministerului de interne, care cerea luarea unor „grabnice măsuri pentru reconstruirea locuinţelor din satele bombardate şi devastate de armată … dând materiale şi lucrătorii necesari de care dispune armata”, numeroşi locuitori din zona Oneşti au prezentat cereri solicitând material lemnos provenit din demolarea construcţiilor militare de la Gutinaş, din barăcile militare rămase în gara Oneşti sau din fostele grajduri şi auxiliare ale armatei cantonate. Într-o asemenea petiţie, văduva Anica Irimia din Buciumi evoca simplu destinul familiei sale, care nu era deloc singular la sfârşitul războiului: „Soţul meu, Irimia Ion, a fost la diferite atacuri pe front până ce l-au rănit la Argeş şi la Mărăşeşti atacat cu fum de gazu l-au reformat definitiv. A venit acasă şi la 26 aprilie 1918 a şi murit. În urmă am rămas sărmană cu trei orfani. Armata, cât a fost cantonată în satul meu a distrus totul primprejurul grădinii şi casei, dar s-a făcut de armată un grajd pe locul meu. Cu mare grăbire vin d-le ginăral … şi cu supunere, vă rog a avea milostivire a lăsa mie acel grajd”.

Nici instituţiile publice n-au fost ocolite de ravagiile războiului.  Distrugerile făcute de soldaţii ruşi la Şcoala de băieţi nr. 1 din Târgu Ocna, descrise de director într-o plângere către revizoratul şcolar, sunt un exemplu cu putere generalizatoare pentru orice timp în care domneşte violenţa şi sălbăticia: „Toate gardurile din jurul şcoalei arse, arborii fructiferi roşi de cai, murdăria cea mai mare domneşte pretutindeni, mobilierul distrus, … toate instrumentele cu care se făceau observaţiuni meteorologice au dispărut, în camere au fost introduşi cai, iar una din camere a servit de privată”. De aceeaşi situaţie se plângea, încă din februarie 1917, epitropia bisericii Sf. Nicolae din Oneşti, arătând, de astă dată, distrugerile provocate de soldaţii români din Regimentul 5 pionieri „care au furat şi pus pe foc zăplazul din jurul cimitirului şi a bisericii … astfel că sfânta biserică este lăsată în câmp şi mormintele profanate”. Şi şcoala din Buciumi a suferit stricăciuni mari, în timpul ostilităţilor fiind transformată, ca majoritatea şcolilor din preajma frontului, în spital militar. Învăţătorul cerea, în septembrie 1918, suma de 3.000 de lei necesară reparaţiilor căci „în starea în care se găseşte e imposibil a se începe cursurile şi nu avem alte mijloace pentru a o pune în stare de funcţionare”. I se acordă 2.000 de lei pentru reparaţii. Alte şcoli, cu o situaţie similară, nu au succes – de exemplu, şcoala din Bogdana – nefiind fonduri.

Lipsa acută de fonduri pentru refacere, creşterea astronomică a preţurilor, scăderea drastică a puterii de cumpărare, sărăcirea unei importante părţi a populaţiei – simptome ale unei puternice crize – au accentuat în mod dureros suferinţele locuitorilor şi după cele şaisprezece luni de război. Pe acest fond, însă, viaţa îşi relua cursul normal în întreaga societate românească, cu atât mai mult cu cât spiritul de sacrificiu şi abnegaţia îşi găseau împlinirea în realizarea dezideratului naţional: Unirea cea Mare. La Bacău, pe 1 decembrie 1918, ne povesteşte Eugen Şendrea, se sărbătorea în Ateneul Cultural şi, apoi, la Primărie uitându-se „pentru o clipă de bubuitul tunurilor, de foame, de frig … cea mai importantă zi a naţiunii române”.

PROFESORUL    MIHAIL   DUMACHE   A  ACTIVAT   LA    COLEGIUL   NAȚIONAL  ”GRIGORE    MOISIL”    DIN     ONEȘTI

În foto, Regele Ferdinand și Regina Maria la Onești (în 1917),  în timpul Primului Război Mondial

COMENTARII