În jurul vremurilor de demult

În jurul vremurilor de demult

ARTICOL    DE   COLECȚIE

 

Pe marginea scrisorilor de dragoste

 

 

Folosirea scrisorilor îndrăgostiților ca material de reconstruiri istorice, apare ca o împietate. În paginile lor — dealungul timpurilor — și-au fixat conturul sufletesc nu numai indivizi izolați ci înseși generațiile lor, întreg spiritul epocii în care au trăit. Oricât de universal ar fi fondul efuziunilor sentimentale, epistolare sau nu, — și dragostea are această universalitate — totuși sentimentele omenești și-au creiat o gamă nesfârșită de exprimări, diferită ca formă și construcție, după tiparul individului, al vremii și al fiecărei epoci. Și sentimentul dragostei nu s’a abătut de la această elementară regulă de diferențiere și varietate. Și acum câteva pilde. Ar mai putea scrie azi chiar un poet o scrisoare în următoarea factură „goethe”- iană:„Nu vei ghici cine a părăsit în această clipă odaia mea. Lotte, scumpă Lotte, ai putea să ghicești un șir nesfârșit de oameni celebri și obscuri, afară de Katrin Lisbeth, bătrâna mea spălătoreasă din Wetzlaar, palavragioaica, pe care o cunoști și care te iubește ca toți acei care au trăit îndelung în jurul tău. Am luat-o cu mine în odaie. Când a văzut silueta ta a scos un strigăt de bucurie:  <<Ah, draga mea Lottchen!>> Și cât era de știrbă, era plină de expresie. De bucurie mi-a sărutat haina și mânile și mi-a vorbit de tine. Dacă se cuvine să ne închinăm osemintelor sfinte și moaștelor de ce nu i s’ar cuveni aceeași venerație și acestei creaturi omenești, care te-a purtat pe tine ca un  copil în brațe? Mi se parea că spiritul tău planează în jurul pielei. Mi-a vorbit de Karlinen, de Lenchen, de toată lumea, de tot ce văzusem și nu văzusem. Și la sfârșit totul nu era decât Lotte, mereu Lotte și iar Lotte, — și fără Lotte numai un gol imens, tristeță și moarte. Adio Lotte nici o vorbă mai mult pentru azi”. Această scrisoare nu-i literatură, e o izbucnire de dragoste curată și ideală și închide în ea întreg romantismul începuturilor goethiane. Scrisorile lui Napoleon, de exemplu, sunt un adevărat torent de pasiune. Iată o scrisoare a lui către Josefina: „Te aștept, sunt plin de tine. Imaginea ta și începutul serii îmi tulbură toată liniștea simțurilor mele. Scumpă, neasemuită Josefine, ce faci din inima mea ? Ești supărată pe mine? Te văd tristă. Ești neliniștită? Găsesc eu însumi liniște, când mă arunc cu pasiune, să sting la buzele, la inima ta, flacăra care mă mistuie! Ah! în noaptea asta mi-am dat seama că chipul tău nu te mai poate înlocui niciodată. La amiază pornești în călătorie, peste trei ore te voi vedea, până atunci,  <<mio dolce amore>>, mii de sărutări! Tu să nu-mi dai nici una, căci îmi arde sângele”. Atâta pathos într’o scrisoare apare astăzi cel puțin exagerat dacă nu chiar ridicol!

O figură de îndrăgostită a lumii trecute a fost, după cum se știe, George Sand. Scrisorile către Musset, pline de elan și poezie, pot fi considerate ca prototipul scrisorilor de dragoste din secolul al XIX-lea. Iată un exemplu: „D-zeu să te aibă în pază, prietene, în actuala ta stare spirituală și sufletească. Dragostea este un templu; ceea ce e frumos în acest templu e altarul și nu zeul. Zeul poate se va schimba, altarul va dăinui, ca și tine însuți. Crezi tu, că o dragoste sau chiar două ar fi suficiente  să obosească și să uzeze un suflet puternic? Aceasta e o flacără care tinde să se înalțe cât mai sus și să devie cât mai clară. Este poate cea mai înspăimântătoare, cea mai sublimă și cea mai răbdătoare operă a unei întregi vieți. Care e cea mai frumoasă din cele două epoci ale vieții sufletești, lacrămile desnădejdii sau imnurile fericirii? Poate cea dintâiu. Este aceea care închide cele mai vii senzații. E un urcuș al munților, primejdios și anevoios, care duce la culmi minunate și care domină viața monotonă a lumii de jos, unde vegetează oamenii lipsiți de puteri”.

Și acum exemple din viața prozaică a secolului al XX-lea. Iată scrisoarea unui inginer, nedevenit încă ilustru, către tânăra sa soție: „Scumpa mea frumoasă. Din cauza unei importante conferințe sunt împiedicat de a veni la dejun. După masă am o conferință referitor la o nouă construcție industrială. Diseară plec la Hamburg. Te aștept la ora 3 în  <<Grillroom>>-ul hotelului. O oră ne aparține. La revedere”. Cu toate acestea câtă sensibilitate și câtă căldură în laconismul următoarei telegrame a unui tânăr scriitor rus contimporan: „Sonia! Te aștept. Inima-mi arde. Alioșa!” Nu la fel sună telegrama aviatoarei Bruce adresată soțului ei în urma unui trimfal raid transoceanic: „Străbătut două mii kilometri fără accident. Aterisare normală. Primire entuziastă. Te-aș fi dorit acolo. Mii de sărutări ție și copilului”. În acelaș stil telegrafic, dar plin de spirit arhaic și romantism este următoarea scrisoare de dragoste din vechiul Babilon, de acum 5000 de ani: „Inimioarei mele vorbește-i astfel Gimil-Marduk. Samaș și Marduk să te ție pentru mine în viață. De sănătatea ta mă interesez. Despre sănătatea ta scrie-mi. La Babylon am fost. Nu te-am văzut, mâhnit rău am fost. Veste despre venirea ta trimete-mi, să am bucurie. In luna Arahsamna vino. Pentru mine să trăești de-a lungul zilelor”. „…Zeul se schimbă, altarul rămâne acelaș”… DARIA LUCA, Adeverul  literar  și artistic, 1920

 

Din folclorul românesc

 

Bade, dorul dumitale,

E ca frunza pe cărare,

Suflă vântul și-o ridică

Cine știe unde pică…?

La neveste,

Pe ferestre,

La fetițe

Pe cosițe…

 

În foto, pictură  de Nicolae Vermont, care la o licitație din acest an, de la prețul de pornire de 8 500 lei, a fost adjudecată cu 12 000  lei,  fiind cea mai valoroasă lucrare  licitată  în luna iunie la București

 

 

 

 

 

Distribuie articolul!