RECLUZIUNEA MEMORIEI
Azi nu mă mai caută nimeni prin poemele mele
în care beam la masă cu regele un rachiu
tare ca un şuierat de locomotivă
şi biciuiam armăsarii singurătăţii
până ce flăcăii sorbeau razele lunii
lăsând pe-ntuneric perechile ce se întorceau de la bal.
Azi nu mai cară nimeni cohortele de stele în spate
vărsându-le, mai apoi, în prăpastie,
cu paznici cu tot.
Azi nimeni nu mai trece prin faţa tufişului
să graţieze un stol de grauri
cu un hohot de plâns…
RĂGAZ ÎN PENUMBRĂ
A fost odată un tânăr care eram eu
şi purtam o inimă grea şi pantaloni din aţică
şi-am smuls numele lui Dumnezeu şi plângând
am intrat cu el şi-am strigat să-l împart
şi nu era nimeni.
Dar a fost odată un tânăr care eram eu
şi gândeam atît de încet, încât nu puteam să vorbesc.
Zadarnic îmi păzeam gândurile din faţa marelui orb.
Pot numai să spun că a fost odată un tânăr
care a plecat şi nu mai stă la masă cu mine.
Sunt singur şi depărtările ard în luminile reci şi târzii…
Cel ce pe nota de plată s-a iscălit cu absenţa
este totuna cu o vorbă cheltuită în van. Versuri de VICTOR MUNTEANU
Victor Munteanu este, cu siguranţă, un poet al timpului său, al vieţii imediate, despre care comunică „veşti” nespectaculoase dar grave, într – un decor voit banal şi, din acest motiv, agasant (cârciuma speluncă, strada anodină, agora indiferentă). Poetul filozofează simplu, într – o exprimare nemetaforică, pe scena infernului existenţei, zidit de nelinişte, eşecuri, incertitudini, întristări, interogaţii, toate având mai degrabă un rol constatativ, informaţional, aproape jurnalistic. Radiografiind un mod de viaţă cu specific citadin, plonjările în subteranele existenţei cotidiene produc imagine şocante ale dramei umanului, perceput în miezul unei profunde crize de identitate. „Veştile” despre sine devin, în esenţă, glosări pe seama sentimentului (acut) al singurătăţii, instalat aproape brutal în comportamentul ezitant, eretic al eului poetic.
Eugen Budău