Doamne, măiculiță, ce mai ninge! S-a spart sita cerului, nu alta, și nu e pe-aproape nici un meșter s-o meșterească. Și pentru că acum e vremea lui, cerul își desfăcu baierele, iar ninsoarea cade grămadă peste sate, acoperind casele cu oameni cu tot. Troienele dospite au crescut din aluatul iernii, cât casa, așa fel că oamenilor nu le mai este de trebuință ulița și nici zăvorul porților, ei merg pe deasupra pe muchia gardurilor, iar săniile alunecă peste porți, ducând cu ele zurgălăi zglobii și nasuri ce se ascund în cojoc.

La fiecare casă este câte o mămucă și un tătucă. Și mămuca ține șuba omului ei, iar acesta se face una cu viscolul și se întoarce mirosind a ger, cu un braț de lemne, hrană pentru sobele acum nesătule. Mămuca toarnă în străchinile copiilor laptele fierbinte, iar ei se ciorovăiesc care să radă ceaunul. Ca să-i împace, mămuca îi amăgește cu mere coapte în rolă, ori cu câte o poveste numai de ea dosită în lada sufletului ei, ori cu un cântec vechi, atât de vechi precum iarna, vreme în care mâinile ei moi se iau la întrecere care coase cei mai frumoși puiuți și cele mai frumoase flori ce-și leagănă vara dorul pe dealul Calna.

Și dealul Calna doarme, fără nicio grijă, învelit cu omătul alb și lăsându-se în paza pădurii acum nemișcată. Jivinele însă nu dorm, căci nu doarme foamea din ele, ci le tot dă ghes să vină tot mai aproape de sat. Vulpile dau ocol cotețelor doldora de găini durdulii și întreabă pe câte una de vrea să plece cu ele în lume și să le facă dansatoare. Iar găina, mai de voie, mai codindu-se, pleacă cu vulpea și nu se mai întoarce, căci nu mai știe drumul îndărăt. Iepurii se opresc preț de o noapte în livezile gospodarilor, și fără să-și ceară voie, rod coaja copacilor. Lor le plac copaci din cei mai tineri, doar nu sunt iepuri de rând. Ce să mai spun de lupi? Ei chiar că au îndrăzneală: ies noaptea, ca hoții la drumul mare, din pădurea dealului Calna și, dând năvală în curțile oamenilor, fură câte o oaie, de nu-ți dorești să fii în locul lor,  și urechile să nu-ți audă cum blagoslovesc cumătrele.

Într-o dimineață tot satul porni în pelerinaj, mai ceva ca la primărie, către gospodăria lui Toader Rusu, să vadă lupul pe care gospodarul l-a vecinit noaptea trecută. Bădița Toader iar povestea întâmplarea, doar nu băteu oamenii atâta omăt degeaba. Iaca cum o fost: Cică lupul, mare cunoscător al staulului de oi, o nimerit taman          înăuntru, și numa’ păcatu’ l-o împins, că bădița Toader, deși avea permis de vânătoare (lupul nu știa aiasta), nu avea voie să împuște un lup, fie el cât de lup. Mă rog, da’ lupu’ avea voie să-i ciopârțească lui mioarele? Așa că omul s-o pus la pândă și o lăsat de-al naibii oblonul deschis, iar când fiara o intrat, iaca și bădița o închis oblonul. De-amu, nenicule, să te văd, ieși dacă ai pe unde, și hai să ne răfuim între noi, ca bărbații, cu ciomagu’, fie el cât de noduros. Și oricât era lupul de bărbat, tot i-o vinit bădița de hac, că dor era om cu mai multă minte și umblat prin lume, chiar printre lupi de cei cu două picioare.

Cel din urmă veni Jandarmul. Că dhe, de-aia îi jandarm, să audă, să vadă și să știe toate cum au fost, sunt și or fi. Întoarse el fiara pe toate părțile, ca un cunoscător ce era. Moș Toader nu zicea nimica, știa el câte parale face Jandarmul și că-i vai și văleu să te pui cu dânsul. Doar mustața îi tresărea când și când, vrând parcă să-l îndemne: ,,Mai zi-i, mai zi-i, că ghine le mai potrivești!”

– Și spui mata că fiara o nimerit în staul…

– Taman așa, ș-atuncia, io ce să fac? Mă, dacă o las să-mi scape, mi-am zâs… începu moș Toader să înșire încă o dată întâmplarea, ba și cu mai multă înflăcărare, însă Jandarmul îi făcu un semn scurt cu mâna să tacă, doar era multă vreme de când îl înțărcase maică-sa, ca să mai creadă că cioara îi albă. Moș Toader tăcu, că nici el nu era de azi, de ieri, și știa că mai cu folos era să tragi spuza pe turta ta, decât s-o sufli în ochii Jandarmului.

– Și zici că l-ai omorât cu ciomagul…

– Păi cum altfel, vai de păcatele mele!

–  Îmi spune mie nasul (și nasul meu nu mă-nșală), că mata ai împușcat lupul pe valea Șomuzului, ori cocoțat sus pe stog, apoi l-ai cărat până aici și l-ai burdușit cu ciomagul ca pe-un sac de păpușoi, ca să-ți dăm noi crezare, că doar nu vrei amu, la bătrânețe, să-ți lași casa și să ajungi unde ajung cei cu fărădelegea în sânge…

-Moș Toader înghiți în sec și nu pricepea de ce i se uscase gura așa, din senin.

– Dacă spui mata…, abia îngăimă el.

– Da’ ce te-ai îngălbenit așa, bre? Noroc cu ninsoarea de azi-noapte c-o acoperit totul. Stai cuminte, moș Toader, eu te cred, cum să nu te cred? Om găsi noi o rezolvare, doar treaba cu oameni se face. Ești om bătrân și cu scaun la cap. Haida mai degrabă în casă, să bem o ceașcă de vin fiert, doar n-ai să mă ții aici, să înghețe și inima în mine! Haida, ș-om grăi omenește!

Ș-au grăit, omenește, se-nțălege. Moș Toader încă mai povestește cum o doborât lupul cu ciomagul, ce-i drept, nu la fel de înflăcărat, iar Jandarmul îi făcu nevestei cadou un guler de blană pentru mantoul pe care tot el i l-o luat de la un negustor evreu, tot cu ajutorul nasului, și tot după ce or vorbit omenește. Că, deși ninsoarea își făcea de cap de parcă era ziua ei de naștere, ori de parcă n-ar fi avut stăpân, nasul pe el nu-l înșăla niciodată.         Proză  de  Lenuța Rusu (în foto), Fălticeni, jud. Suceava                                      

 

Talantul cântatului merge braț la braț cu cel al scosului la iveală, din uitare și colb, a unor nestemate de folclor autentic, elemente de patrimoniu material și imaterial: piese de costum popular, țesături și cusături, fotografii vechi, cântece, tradiții, obiceiuri. În jurul  profesoarei Lenuței Rusu se strâng, se bucură și se formează mulți copii și tineri talentați, în sufletul cărora contactul cu un astfel de om lasă amprente de neșters.

 Alături de acestea, talantul scrisului se răsfață în câteva volume, numărate, 18, cu caracter divers: poezii pentru copii, proză scurtă, poezii pentru oamenii mari, eseuri, articole cu caracter istoric, monografia ”La străbunii mei acasă”, și culegerea de folclor ”Pe Valea Șomuzului”.

”Cât poate omul duce”, apărută la Editura  ”Accent Print” din Suceava în 2022, este cartea care adună bucăți de proză scurtă, vădind un talent autentic al scrisului pe spații înguste, o specie literară destul de dificil de stăpânit…       Prof.    Mihaela  Grădinariu, Fălticeni, Membru în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Iași