Lecturi afective – ”Versul reîntors în destin”
UN ARTICOL DE PROF. ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU
Recent, peisajul liric oneștean s-a îmbogățit cu o nouă apariție, sugestiv intitulată ”Versul reîntors în destin” (Editura Karta, 2023). Autoarea, Doina Ionescu, este descendenta unei familii de intelectuali care au pus bazele învățământului primar într-un sat din Oltenia, iar apoi și-au școlit fiii în cele mai înalte unități de profil din București. Spiritul întreprinzător al tatălui, inginer petrolist, și pasiunea pentru științe a mamei, eminentă profesoară la liceul de elită ”Dimitrie Cantemir”, au asigurat în familie un mediu propice pentru educația bazată pe respectarea valorilor culturale. Doina Ionescu a absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea București, și a profesat la liceele oneștene. În timp, și-a descoperit o a doua pasiune sau poate principala pasiune: poezia (”Sentimentele nu pot fi cuprinse / în formule, / dar Poezia le poate / străbate”). Traiul zilnic alături de soțul ei, cunoscutul interpret folk Andrei Almași, membru al Cenaclului ”Flacăra”, premiat de Radioteleviziunea Română, iubit de ”generația în blugi” a anilor 1980, i-au sporit Doinei preocupările de ordin literar. Debutul ei este tardiv numai din punct de vedere editorial, căci primele încercări datează din urmă cu două decenii. Ele s-au concretizat datorită încurajărilor primite din partea maestrului Constantin Th. Ciobanu. Cu mania de sistematizare a matematicianului, autoarea împarte noianul de poeme în nouă secvențe, urmărind comuniunea lor tematică. Însă câteva fire trainice subterane asigură unitatea volumului:iubirea, natura, setea de cunoaștere, travaliul artistic, fiind omniprezente.
Frunza timpului
Încă de la început poeta face apel masiv la comparații pentru a obține dimensionarea superlativă a unor elemente: verdele ca frunza, bleu precum înaltul ceresc, simțirea depășind cuvântul, iar gramatical, finețea adjectivului. Deși copleșită de imensități (”Nemărginirea gândului mă înfioară”), le caută cu sete perpetuă, generată nu atât de dorința cunoașterii, cât de voluptatea de a trăi uluirea în fața colosului cosmic. În ce mă privește, cândva îi invidiam pe matematicieni, singurii muritori care au reușit să supună infinitul. Doina Ionescu, dimpotrivă, demonstrează că această supunere este de fapt o nedeterminare și singura soluție pentru imposibila cuprindere ar fi poezia. Un procedeu favorit îl constituie enumerarea agresivă a unor elemente ce se revarsă diluvial prin antepunerea adverbului ”câte” gânduri, visuri, păsări, frunze, toate contopindu-se în frumos alcătuita sintagmă ”zăpada așteptării”. Un poem notabil este ”Să împrumut niște oglinzi pădurii” prin viziunea hiperbolică și răsturnarea imaginilor înțepenite tradițional:”să dau o cană cu apă râului Cașin / să-și astâmpere setea , / să dau o draperie nopții / să nu-și vadă stelele așa îndepărtate”. Paradoxul dinamitează violent somnolența obișnuinței. Și toate acestea pentru a transfigura sentimente precum compansiunea pentru natură sau tristețea provocată de ireversabilitatea unor fericite momente existențiale.
Anotimpurile gândului
Poeta Doina Ionescu încearcă să redea tulburarea sufletească provocată de apropierea primăverii, creatoare de îndoieli, prin alternarea de antinomii:liniștea gerului / neliniștea ființei; ”înghețarea timpului / dezghețarea primăverii. Sentimentul esențial îl constituie așteptarea, al cărui obiect este încă nedefinit. Importantă devine însă tensiunea așteptării, stare complexă, speranță caldă sau o durere dulce, un suspin de iubire și, mai presus de toate, posibilitatea de a plăsmui ”o poezie cum nu am mai scris / până acum”. Multe poeme se remarcă printr-o aglomerare verbală de noțiuni comune din care țâșnește câte o sugestivă asociație: ”poezii multe / griji cât mai puține” ; ”dorul de prima zăpadă / amintirea primei iubiri”. Adeseori, paginile sunt invadate de un pustiitor dor al eternei reîntoarceri. Ierni în care ”vântul își cheamă neaua înapoi”, dorul își cântă dragostea pierdută, tăcerea își caută nerostitele gânduri, iar eul poetic își cheamă iubirea ”cu lacrimile / care nu au curs la timpul lor, /căutând ochii din care să plângă…” Trecute par a fi și vremurile când poeta declara:”simt iarna / topindu-se / în primăvară, / ca sufletul / în iubirea deplină”. Și mai departe, în zona infantilă, ”revăd florile de frezia / în vaza mică de cristal / din camera mea de copil” sau vremea ”când coaja portocalei prevestește Crăciunul / răspândind aroma inconfundabilă a copilăriei”. Apoi :”Îmi văd tinerețea /pierdută printre / atâtea toamne”. Și senzația de strivitoare apăsare:”prea multe începuturi de ani școlari, / prea multe cărți / prea multe amintiri”. Soluția:”Aș vrea să-mi retrăiesc tinerețea în toamne / actuale” este desigur irealizabilă, contrar optimismului afișat:”când tu îmi vei cânta iar / muzici înălțătoare”.
În pofida aparențelor, Doina Ionescu preferă solitudinea, singularizarea. Simte nevoie de liniște necesară căutărilor continui prin labirintul artei, algoritm nedescifrat, în goană după himerele capodoperei. Rețetele vechi sunt inadecvate iar tehnologia modernă inutilă. Singura șansă pentru poet este de a fi iubit de muză. Și atunci apare paradoxul:”Poetul niciodată nu e singur: / este EL cu poezia alături”. Apare adesea și tentația de a filosofa: anotimpul florilor e frumos ca tot ce e efemer; un fluture e altul decât cel din vara trecută (”Aceleași locuri / și alt tren / și noi aceeași rămânând”.
Nostalgia începuturilor
Relația dintre generații este figurată prin firul împletit în fular, iar aroma pâinii de casă proaspăt coaptă trezește sentimentul iubirii de neam. Amintirea mamei, subiect al unei supraiubiri, se concretizează în zilele idilice, din decembrie, odată cu aplicarea tradiționalelor rețete de sărbătoare: ”Când iarna își cerne făina din nori, / să facă saleuri și cornulețe cu nucă, / când morcovii nu ajung / pentru nasurile desfundate / ale oamenilor de zăpadă” Ușor, motivul se intelectualizează. Mama ar putea trimite din neant concertul pianistic tăinuit de adio, glasul ei pare a se auzi ”când cântă vântul prin mesteceni”. Lucruri comune dobândesc semnificații: o coroniță scapără imagini din copilărie, o ceașcă de cafea dă senzația de sărbătoare, o lubeniță sugerează eternitatea. În fine, până și ciutura fântânii capătă valențe poetice:”În locul ciuturii / de-aș fi o picătură în surâs, /o cană însetată tu ai fi / în veșnicia satului / de la fântână”.
Sunt multe rânduri reușite și iată alte probe:”Fără tine nu vrea marea / țărm vreodată să atingă”; ”vorbesc prea mult cu trecutul / și prezentului i se răspunde: ocupat”; ”oglindă, memorie a viitorului meu trecut” ; ”aceeași gară a despărțirii, / aceeași gară a tristeții, / a bucuriei pentru alții”.
Capacitatea asociativă se dovedește permanent funcțională. ”În balcon, în prag de seară” imaginile se suprapun. Pe bulevardul oneștean Oituz pare a se ivi ”Un tramvai numit dorință” și poeta retrăiește dulceața vacanțelor petrecute la bunicii bucureșteni ori farmecul studenției. Poemul în ansamblu comunică mai mult decât o fac vocabulele constitutive. Întregul volum este impregnat de semnele unei iubiri pierdute, tăinuită în firide sufletești profunde. Cel iubit este și el de niciunde, așteptat decenii întregi. Iubirea este o transparentă acuarelă, o ”idilă” în crânguri sau lanuri, zăpada dintâi. Dragostea la plus infinit, superlativă, tenace, transgresează lumile, eternizându-se:”Pe zăpada din sufletul meu / chitara ta mai cântă în iarnă”. Rapiditatea gândirii și debitul verbal abundent i-ar putea aduce Doinei Ionescu deservicii precum prolixitatea sau superficialitatea. Intervine însă la timp matematiciana (”gândul meu prea critic”), judecând versul la rece, dându-i sau respingându-i nota de trecere. În felul acesta rezultatele travaliului poetic dobândesc echilibru, capătă formă rotundă și convingătoare. Gândul o poartă pe poetă și spre vremea când ”rugina naturii / nu își va atinge frunza, / nici deziluzia / visarea dintâi…” La urma urmei, bilanțul unei existențe n-are nevoie de multe cuvinte:”Manuale, culegeri de matematică,/ cărți de engleză,/ elevă, studentă și ani mai târziu, / trecut-am astăzi / prin ochi și prin suflet, /am șters puțin praful, am șters puțin TIMPUL.”