Lecturi afective – ”Versul reîntors în destin”

Lecturi  afective  – ”Versul  reîntors  în  destin”

Lecturi  afective  – ”Versul  reîntors  în  destin”

 

UN    ARTICOL   DE   PROF.   ARISTOTEL    PILIPĂUȚEANU

 

Recent, peisajul liric oneștean s-a îmbogățit  cu o nouă apariție, sugestiv intitulată ”Versul reîntors în destin” (Editura  Karta, 2023). Autoarea, Doina Ionescu, este descendenta  unei familii de intelectuali care au pus bazele învățământului  primar într-un sat din Oltenia, iar apoi și-au școlit fiii în cele  mai înalte unități de profil din București. Spiritul întreprinzător  al tatălui, inginer petrolist,  și pasiunea pentru  științe a mamei, eminentă profesoară  la liceul de elită ”Dimitrie Cantemir”, au asigurat în familie un mediu propice  pentru educația bazată pe  respectarea valorilor culturale. Doina Ionescu a absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea București, și a profesat la liceele oneștene. În timp, și-a descoperit o a doua pasiune  sau  poate principala pasiune: poezia (”Sentimentele  nu pot fi cuprinse / în formule, / dar Poezia le poate / străbate”).  Traiul zilnic alături de soțul ei, cunoscutul  interpret folk Andrei Almași, membru al Cenaclului ”Flacăra”, premiat de Radioteleviziunea Română, iubit de ”generația în blugi” a anilor 1980, i-au sporit Doinei  preocupările de ordin literar. Debutul ei este tardiv numai din punct de vedere editorial, căci primele încercări datează  din urmă cu două decenii.  Ele s-au concretizat  datorită încurajărilor  primite din partea maestrului Constantin Th. Ciobanu. Cu mania de sistematizare a matematicianului, autoarea împarte  noianul de poeme în  nouă secvențe, urmărind  comuniunea lor tematică. Însă  câteva fire trainice  subterane asigură unitatea volumului:iubirea, natura, setea de cunoaștere, travaliul artistic, fiind omniprezente.

 

Frunza timpului

 

Încă de la început poeta face  apel masiv la comparații pentru a obține  dimensionarea  superlativă a unor  elemente: verdele ca frunza, bleu precum înaltul ceresc, simțirea depășind cuvântul, iar gramatical, finețea adjectivului. Deși copleșită de imensități (”Nemărginirea gândului mă înfioară”), le caută cu sete perpetuă, generată nu atât  de dorința cunoașterii, cât de  voluptatea de a trăi uluirea în fața colosului  cosmic.  În ce mă privește, cândva îi invidiam pe matematicieni, singurii muritori care au reușit să supună  infinitul. Doina Ionescu, dimpotrivă, demonstrează că această supunere este de fapt  o nedeterminare și singura soluție pentru imposibila cuprindere ar fi poezia. Un procedeu  favorit îl constituie  enumerarea  agresivă a unor elemente  ce se revarsă diluvial prin antepunerea  adverbului ”câte” gânduri, visuri, păsări, frunze, toate contopindu-se în frumos alcătuita sintagmă ”zăpada așteptării”. Un poem notabil este ”Să  împrumut niște oglinzi pădurii” prin viziunea hiperbolică și răsturnarea imaginilor  înțepenite tradițional:”să dau o cană cu apă râului Cașin /  să-și astâmpere setea , / să dau o draperie nopții /  să nu-și vadă stelele așa îndepărtate”. Paradoxul dinamitează  violent  somnolența obișnuinței. Și toate acestea pentru a transfigura sentimente precum compansiunea pentru natură sau tristețea provocată de  ireversabilitatea unor fericite momente  existențiale.

 

Anotimpurile gândului

 

Poeta Doina Ionescu  încearcă să redea  tulburarea sufletească provocată de apropierea primăverii, creatoare de îndoieli, prin alternarea de antinomii:liniștea gerului / neliniștea ființei; ”înghețarea timpului / dezghețarea primăverii. Sentimentul  esențial îl constituie  așteptarea, al cărui obiect  este încă nedefinit.  Importantă devine  însă tensiunea așteptării, stare complexă, speranță caldă sau o durere dulce, un suspin de iubire și, mai presus de toate, posibilitatea de a plăsmui ”o poezie cum nu am mai scris / până acum”. Multe poeme se remarcă printr-o aglomerare verbală de noțiuni comune din care țâșnește  câte o sugestivă  asociație: ”poezii multe / griji cât mai puține” ; ”dorul de prima zăpadă / amintirea primei iubiri”. Adeseori, paginile sunt invadate  de un pustiitor dor al eternei reîntoarceri. Ierni în care ”vântul își cheamă neaua înapoi”, dorul  își cântă dragostea pierdută, tăcerea își caută  nerostitele gânduri, iar eul  poetic își cheamă iubirea ”cu lacrimile / care  nu au curs la timpul lor, /căutând ochii din care să plângă…” Trecute  par a fi și vremurile  când poeta  declara:”simt iarna /  topindu-se / în primăvară, / ca sufletul / în iubirea deplină”. Și mai departe, în zona infantilă, ”revăd florile  de frezia / în  vaza mică de cristal / din camera  mea  de copil” sau  vremea ”când coaja portocalei prevestește Crăciunul / răspândind  aroma inconfundabilă a copilăriei”. Apoi :”Îmi văd tinerețea /pierdută  printre / atâtea toamne”. Și  senzația de  strivitoare apăsare:”prea multe începuturi de ani școlari, / prea multe cărți / prea multe amintiri”. Soluția:”Aș vrea să-mi  retrăiesc tinerețea în toamne / actuale” este desigur irealizabilă, contrar optimismului afișat:”când tu îmi vei cânta  iar / muzici înălțătoare”.

În pofida aparențelor, Doina Ionescu  preferă solitudinea, singularizarea. Simte nevoie de liniște necesară căutărilor  continui prin labirintul  artei, algoritm nedescifrat, în goană după himerele capodoperei. Rețetele vechi sunt inadecvate iar tehnologia modernă inutilă. Singura șansă  pentru poet este  de a fi iubit  de muză. Și atunci apare paradoxul:”Poetul niciodată nu e singur: / este EL cu poezia alături”. Apare adesea  și tentația de a filosofa: anotimpul florilor e frumos ca tot ce e efemer; un fluture e altul decât  cel din vara trecută (”Aceleași locuri /  și  alt tren / și noi aceeași rămânând”.

 

Nostalgia începuturilor

 

Relația dintre generații este figurată  prin firul împletit în fular, iar aroma pâinii de casă proaspăt coaptă trezește sentimentul  iubirii de neam. Amintirea mamei, subiect al  unei supraiubiri, se concretizează în zilele idilice, din decembrie, odată cu  aplicarea tradiționalelor  rețete de sărbătoare: ”Când iarna își cerne  făina din nori, / să facă saleuri și cornulețe cu nucă, / când  morcovii nu ajung / pentru  nasurile desfundate / ale oamenilor de zăpadă” Ușor, motivul  se intelectualizează. Mama ar putea trimite din neant concertul pianistic tăinuit de adio, glasul ei pare a se auzi ”când  cântă vântul prin mesteceni”. Lucruri comune dobândesc semnificații: o coroniță scapără imagini din copilărie, o ceașcă de cafea dă  senzația de sărbătoare, o lubeniță sugerează eternitatea. În fine, până și ciutura fântânii  capătă valențe poetice:”În locul ciuturii / de-aș fi o picătură în surâs, /o cană însetată tu ai fi / în veșnicia satului / de la fântână”.

Sunt multe rânduri reușite și iată alte  probe:”Fără tine nu vrea marea / țărm vreodată să atingă”; ”vorbesc prea mult cu trecutul /  și prezentului i se răspunde: ocupat”; ”oglindă, memorie a viitorului meu trecut” ; ”aceeași gară a despărțirii, / aceeași gară a tristeții, / a bucuriei pentru alții”.

Capacitatea asociativă se dovedește permanent funcțională. ”În balcon, în prag de seară” imaginile  se suprapun. Pe  bulevardul oneștean  Oituz  pare a se ivi ”Un tramvai  numit  dorință” și poeta retrăiește  dulceața vacanțelor petrecute la bunicii bucureșteni ori farmecul studenției. Poemul în ansamblu comunică mai mult  decât o fac vocabulele constitutive. Întregul volum este impregnat de semnele unei iubiri pierdute, tăinuită  în  firide sufletești profunde.  Cel iubit este și el de niciunde, așteptat decenii întregi.  Iubirea este o  transparentă  acuarelă, o ”idilă” în crânguri sau lanuri, zăpada dintâi. Dragostea la plus infinit, superlativă,  tenace,  transgresează lumile, eternizându-se:”Pe zăpada  din sufletul meu / chitara ta mai cântă  în iarnă”. Rapiditatea gândirii  și  debitul verbal abundent i-ar putea  aduce  Doinei Ionescu deservicii precum  prolixitatea sau superficialitatea. Intervine însă la timp matematiciana (”gândul meu prea critic”), judecând versul la rece, dându-i  sau respingându-i  nota de trecere. În felul acesta rezultatele travaliului poetic  dobândesc echilibru, capătă formă rotundă și convingătoare. Gândul o poartă pe poetă și spre vremea când ”rugina naturii / nu își va atinge  frunza, / nici deziluzia / visarea dintâi…” La urma urmei, bilanțul unei existențe n-are nevoie de multe cuvinte:”Manuale, culegeri de matematică,/ cărți de engleză,/ elevă, studentă și ani mai târziu, / trecut-am astăzi / prin ochi și prin suflet, /am șters puțin praful, am șters puțin TIMPUL.”

Distribuie articolul!