Cum să plece domnul Alex Ștefănescu ?!
Așa ceva e greu de acceptat! E ca și cum un Fulger ar lovi Pământul, i-ar despica lăuntrul, Inima! E ca și cum vieții i s-ar fura Lumina! Și Soarele – aprinsul dimneții -, ar muri …! Putea avea oricare vârstă … Matusalemică în munții bunătății lui … dar nu să stingă ca acum Lumina să lase Litera stingheră și orizonturi fără căpătâi! Aprind la Căpătâiul amintirii sale un dor de revărsatul lui tumult …. Aprind doar lacrima ce azi ne stinge prin stingerea acestui Patriarh-Cuvânt! Constanța Apetroaie
”PESTE VÂRFURI”
Moartea, cumplita moarte (din care imaginația populară a făcut o bătrână hidoasă, îmbrăcată în negru − sau, în unele țări, în alb −, cu un craniu acoperit de glugă în loc de cap și cu o coasă în mână) nu are nimic înspăimântător în poezia lui Eminescu. Dimpotrivă. Poetul simte adeseori un dor de moarte, de feminitatea ei abstractă, care i-ar putea alina durerea de a trăi.
Acest dor de moarte nu trebuie confundat cu dorința prozaică a unor oameni loviți de soartă de a-și pune capăt zilelor pentru a se elibera de suferință. Eminescu își intensifică bucuria de a trăi, până când viața începe să doară, și, pentru ca experiența să fie completă, amestecă în viață și puțină moarte. Se poate vorbi de rafinament și chiar de o anumită perversitate în această paradoxală invocare a morții tocmai în momentele de revelare a sublimului vieții.
Exemplul ideal pentru modul neobișnuit cum își reprezintă poetul moartea este poezia Peste vârfuri. Din numai 16 cuvinte, câte numără prima strofă, este reconstituită frumusețea unei scene din spectacolul existenței:
„Peste vârfuri trece lună, / Codru-şi bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună.”
De acest farmec al unei nopți de vară petrecute în pădure s-ar putea bucura multă lume dacă l-ar sesiza. Îl sesizează, pentru noi, Mihai Eminescu, decupând din realitate elementele care compun atmosfera de vrajă și aducându-le în raza atenției noastre:
Peste vârfuri trece lună… aceasta presupune un văzduh clar și un cer senin. Codru-și bate frunza lin (ce expresie plastică: își bate frunza lin!)… deci atmosfera este calmă, adie doar vântul ușor, aproape insesizabil. Dintre ramuri de arin melancolic sună cornul… se aude, putem presupune, un corn de vânătoare, al cărui sunet, oricum senin-tânguitor, este filtrat de frunzișul arinilor.
Și astfel, momentul se reconstituie, devine aievea, chiar și pentru un cititor lipsit de imaginație (dar nu și pentru unul care n-a mers niciodată într-o pădure sau nu s-a uitat la cer). Este un moment de comunicare fericită cu lumea, dus până la extaz, mai presus de care nu poate fi decât dorul de moarte.
Un efect estetic surprinzător are folosirea cuvântului „lună” în forma lui nearticulată. Dacă am face o anchetă pe această temă, am afla, fără îndoială, că, din o mie de oameni, o mie spun „Peste vârfuri trece luna”, nu „Peste vârfuri trece lună”. Eminescu nu este însă analizabil prin metode statistice. Trece lună înseamnă cu totul altceva decât trece luna. Lipsit de articolul hotărât, cuvântul lună nu mai este un astru identificabil pe firmament, ci o lumină misterioasă alunecătoare. Nu mai este un corp ceresc, ci un sentiment (de genul acelui extraordinar clar de inimă inventat de Nichita Stănescu).
Sunetul de corn, singurul care indică prezența unor oameni, se îndepărtează treptat, mărind trist-voluptuos sentimentul de singurătate: „Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte.”
Poezia are un final interogativ, care îi amplifică rezonanța în conștiința cititorului: „Mai suna-vei dulce corn/ Pentru mine vreodată?” Alex. Ștefănescu
Andeea Nanu – Alex. Ștefănescu mi-a spus, acum zece ani, „Bun venit în literatură, Andreea Nanu!” Cuvântul lui bun mi-a însoțit cărțile și mi-a dat curaj să-mi ascult vocația…să urmez firul poveștii asa cum personajele mele din Insula Melc urmează firul apei…adeseori, intr-un pustiu ostil…Înmulțește Paradisul”, spune personajul meu Havila, din romanul Insula Melc. Apoi tot ea, la capătul unui pelerinaj al doliului după fiul Zohar, căutând în deșert grădina fiului, înțelege că „păsările nu cântă Într-un paradis trist”. De ce am fost alungați din paradis? Ca să învățăm să ne întoarcem. Ca să înțelegem că nu putem locui într-o grădină (paradis), dacă nu o cultivăm… Unul dintre cei care și-au cultivat cu mult har paradisul, prin spirit și cărți, a fost Alex Ștefănescu . Mi-l voi aminti cu recunoștință și îi voi prețui prietenia. Dumnezeu să-i păstreze vie amintirea în conștiința noastră!…
Desen de Laurentiu Midvichi
COMENTARII