Montaj fotografic realizat de doamna Lucica Pîrțac
NOTE DE LECTURĂ LA VOLUMUL POETULUI ONEȘTEAN MIHAI PAULIUC – ”ÎNSCRISURI DE BUZUNAR (POEME APROAPE UITATE”), EDITURA PLUMB, BACĂU, 1995
Cunoscut mai ales ca autor de aforisme, pe care ascultătorii lui Paul Grigoriu le savurau la primele ore ale dimineții pe calea undelor radio, Mihai Pauliuc a fost ún un poet ce știa să trăiască magia de o clipă, să-i dea contururi sprințare, îmbrăcate deopotrivă în luminări fum, și să simtă „strunele nevăzute” ale lumii de himere pe care o cânta dincolo de „amintirile zăcute-n cuvinte”. Situat „La marginea liniștii”, cum și-a intitulat cel de-al doilea volum, oneșteanul convins că „un simplu aforism poate ține piept uneori și unui regiment de cuvinte” a revenit după aproape un deceniu la poezie, oferind cititorilor săi aceste „Înscrisuri de buzunar (Poeme aproape uitate)”, nu înainte de a-i avertiza că are încă „o idee fixă”: Eu cred că un singur vers este mai important decât toate procesele verbale din lume. Apărute sub egida Editurii Plumb (Bacău, 1995), noile creații sunt prefațate de un autoportret ce se vrea edificator (Să-mi vindec norocu l/ Acestei secunde / Visarea cu totu l/ Să mă inunde. // Să dispar, să apar / Într-o rostire firească / În urma pașilor mei / Întrebări să rodească.// Astfel o duc / Spre înserarea / Atâtor zăpez i/ Cu neuitarea.), dar care nu l-a satisfăcut de vreme ce îi adaugă încă unul, ce întregește în parte universul în care se mișcă: Simt soarele din spate / Trecând pe dedesupt / Profet dintr-o eroare / Cu indexul abrup t/ Îmi reazăm cotul aspru / Pe-o rază de mătase / Și rotunjesc mai bine / Rotundul dintre oase .// Spun unii că-n planetă / Sunt așezat altcum / Știu ei cât sunt lumină / Și câtă parte fum?/ Clădesc încet cuvântul / Curat, să fie trainic / Ospețelor boeme / Le sunt prințul cel darnic.
Un prinț sfios, după cum spune în altă parte, dar „corăbier prădalnic”, în stare să jupoaie „distanțele tiranic / Cioplind pe buze de-abanos / Blestemele de pravoslavnic” și să riște uneori „în jocul magic” de care se lasă prins, până ce verdele începe să-l doară și luna „sinucigașă visează/ Răstigniri de pirați pe catarg”. Tot întrebându-se dacă e la capăt de lume sau la capăt de zare, constată că poeții sunt „nespus de ciudați” și că „Pământul are soarta / Marelui anotimp/ Unde păsările/ Își pregătesc/ Scrisorile de acreditare/ Iar distanțele se rotesc/ După fărădelegile/ Gravitației” și chiar dacă nu exclude posibilitatea că „Există, bineînțeles,/ În cealaltă parte a inimii/ Pericolul semnului egal/ Între cei nenăscuți/ și relativitatea/ Întoarcerii”, rămâne la ideea că nu suntem decât niște corăbii în derivă: Ne regăsim prin spații / În albe fantezii / Corăbii în derivă / Cu pânzele târzii: // Suntem lumini și umbre ,/ Tăcere și ecou -/ Plecăm mereu departe / Și revenim din nou // Spre cumpăna tăcerii / Sau poate mai departe, / Acolo unde timpul, / Întreg, mereu se-mparte // Și galopăm prin spații / În albe fantezii / Corăbii în derivă / Cu frunțile târzii…
Chemat de apus cu sunete de flaut, se caută „spre orizont” cu „lăcomie calmă” și cum iluziile vin „cohorte” e, la rându-i, într-un balans perpetuu, cu „speranțele-ntr-o mână” și cu „cealaltă înserând” în tentativa de a rescrie calendarul unui „mileniu cumulard / Scrijelat pe ochii lumii / Încercată de hazard”, dar care trece implacabil, ca și timpul ce se „împerechează/ cu Luceferi plini de rod”, lăsând loc altor eroi ce se „duc în mit”. Răstignind „sub gene” alte povești frumoase, nu e decis dacă să plece sau să vină, însă prea „Încărunțit de ani, de plecări / și de moarte”, se lasă purtat de „fantomatici cai” și de acorduri cu „tristeți de clavecin”, alăturându-se drumeților lumii, chiar dacă aceștia vor „suferi greul luminii / Cu zilele încet lovind / Împresurați de roua lunii / Dezlegători de labirint” și vor bea „pedeapsa de argint”, pentru a rămâne la porți sfințite, pe „sub zăpezi înmugurind”. Ajuns la răscruce, se confesează fratelui, nesigur dacă-i semnul de întoarcere sau dacă banul din palmă îi este suficient la trecerea Vămii: Sunt dator ochi pentru ochi dacă tac / Orgoliului ce nu cere răsplată / Vorbind despre morală / Nu mă-nveșmânt în frac / Procese n-am intentat niciodată. / Sunt dator întâmplării / Pentru ziua de mâine / Oamenilor ciudați, pentru sare și pâine ./ Sunt dator pentru spaima de veșnicie, / Fierului în care alții m-au înzăuat / Pentru prietenii părăsiți la beție / Și de câte voi fi întrebat. / Sunt dator femeilor neiubite / Trecerii lui Quijote în Don Juan / Tâlhăriilor rămase nepedepsite… / Pentru eroare, mi-am păstrat un ban.
Un început de răsărit ar putea fi „Mințirea dulce din cuvinte” sau o nouă „ispitire dintr-un măr”, numai că, din slavă, cocorii îi aduc aminte de memento mori și atunci se resemnează, dând frâu liber gândului: Rugina se hrănește / Cu lapte de oțel / Și infinitul crește / Ca pajura pe cer .// Pustiu-mi arde fața / De parcă-s o fântână / De ape părăsită ,/ Bolnavă și bătrână. // Prin tâmple, oboseala / Îmi dă încet târcoale / La ceasul dinspre viață / Purtându-mă la vale. // Nebună seva gurii / Se macină-n cuvinte / Sorbire ce-am știut-o / Impusă dinainte.// Cu lăcomie calmă, / Spre orizont mă caut / Apusul lin mă cheamă, / Cu sunete de flaut.
Dincolo de „irevocabila oră” și de insolitele amintiri „zăcute-n cuvinte”, Mihai Pauliuc rămâne un poet de stare, ce țese cu grijă metafora și surprinde esențele cu agilitatea unor „artizani heraldici”, astfel că versul său „primenit de lumină” va dăinui încă multă vreme, pentru că acolo „Unde cresc flori, acolo nu-i moarte -/ Mormintele se clădesc pentru vii, / Părinții se nasc din copii / Și marea nu-i mare – acolo departe / Ci doar o câmpie de soare / Unde pasc herghelii de cai arămii / Purtând amazoane mirese călare…/ Unde cresc păsări, acolo nu-i lut, / Acolo sunt arbori de fildeș / Și mult absolut”. Articol realizat de scriitorul Cornel Simion Galben (publicat în revista ”Constelații diamantine”)