Cele două comunități dă munteni ale Moldovei, având origini comune, mai exact în localitățile Dragoslavele și Rucăr din Schelele Muscelului, azi județul Argeș, s-au regăsit, ca atare, cam prin anul 2015. Trecuseră aproape patru veacuri pentru ca la Cașin, cu ocazia zilelor comunei, să se vadă față-n față în mândre costume populare muntenești și să-nceapă a-și spune povestea fiecare. Au zis și ce-au mai zis, mirându-se că și-ntr-o parte, și-n alta se auzeau expresii ca: dân sus, dân jos, pă dâncolo, dâncoace, dî la deal, dân vale… . Ce mai, vocalele a și i aveau căciuli muntenești, devenind ă și î, consfințind astfel, încă o dată, moștenirea comună avută de la strămoșii ce migraseră, din cauza vremurilor potrivnice, de-a lungul secolului XVII, peste Meridionali în Transilvania, unde au peregrinat un timp, pentru a mai trece o dată Carpații (Orientali) și a se așeza definitiv pe Văile Șușiței și ale Cașinului la Soveja, respectiv Cașin. În convorbirile noastre am pomenit despre obiceiurile comune legate de înmormântare (cei patru brăduți de la carul tras de boi ori cai ce cară mortul, straiele de mire și mireasă cu care sunt îmbrăcați tinerii decedați ce nu au apucat să se căsătorească etc). Tot așa, am vorbit despre asemănarea dintre desfășurarea nunților (similitudinea din textul orației de nuntă, colocoșenia, prezența călărașilor și a chemătorilor cu plosca) și câte și mai câte asemănări în ce privește obiceiurile de peste an ori elemente comune în ce privește onomastica.Toate acestea s-au petrecut descriind și admirându-și unii altora portul muntenesc. Nu pot să trec peste extraordinarul moment de acum, noiembrie 2024, când, la intrarea în Biserica Dă Lături (cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril), le-am arătat sovejenilor, pe unul din stâlpii pridvorului, modelul de pe tiparul cașului afumat specific comunei lor.

Invitați de autoritățile și gospodarii din Cașin, fârtații trăitori în Vrancea au fost oaspeții acestora alte trei ediții la rând ai sărbătorii satului geamăn, de dincoace de dealurile ce despart cele două văi. Cu un evident caracter de cultură populară autentică ( parada căruțelor cu coviltir, vizite pe ulițele porților de lemn cu trei stâlpi și acoperiș, simpozioane cu teme legate de balada populară ”Miorița”), aceste manifestări au căpătat curând recunoaștere județeană, regională și națională. Admirativi, dar și înciudați că în comuna lor nu se mai făcea ceva asemănător, sovejenii s-au învrednicit, realizând la rândul lor o sărbătoare pe cinste, la care i-au invitat pe cei care le fuseseră gazde bune. Având obârșie comună, muntenilor din Moldova   le-au fost ușor să lege prietenii dintre cele mai frumoase.

După aceea, cam vreo cinci ani la rând, întâlnirile instituționalizate n-au mai avut loc la Cașin. Sporadic, unul sau doi reprezentanți, uneori câteva cupluri s-au mai întâlnit în localitatea vrânceană ori la origini, în comunele argeșene Rucăr și Dragoslavele. Iată însă că, în ajun de Sfântul Dumitru, 2024, patru familii din comuna Cașin au vrut să fie gazde pentru tot atâtea sovejene. Acest fel de ospeție, gândită pe principiul sovejean (sau nu numai) azi la mine, mâine la tine, fusese practicată anterior de două familii trăitoare în satele corespondente.

Întâlnirea fixată în ajunul marii sărbători religioase n-a fost chiar întâmplătoare, ba chiar a avut scopul de a marca împreună un obicei ancestral. În România, acesta se regăsește istoric și ca realitate actuală în doar cinci județe: Argeș, Brașov, Dâmbovița, Bacău și Vrancea. ”Focu lu’ Sumetru”, căci despre acesta-i vorba, în județul Bacau, se practică, aproape exclusiv pe Valea Cașinului, în localitățile Cașin și prin diseminare de-a lungul timpului în Mănăstirea Cașin. Pentru județul Vrancea, lucrurile sunt și mai clare, poate fi întâlnit exclusiv în comuna Soveja, satele Rucăreni și Dragosloveni.

Tradiția obiceiului se pierde în negura timpului, specialiștii atestându-l în urmă cu 1800-2000 de ani. Perpetuarea acestuia, în localitățile Soveja și Cașin, constituie încă un argument despre originea comună din localitățile Rucăr și Dragoslavele, unde îl regăsim de asemenea. În timpurile dinspre care, cât de cât, putem avea mărturii scrise ori referiri conținute în istoria orală a localităților respective, transmise din generație în generație, Sumedru trecea drept ocrotitorul turmelor, cirezilor și al păstorilor acestora. Oamenii mai credeau că, arzând la răspântii resturi vegetale și ogrinjii (resturi de la hrana rumegătoarelor), alungă bolile acestora și ale plantelor odată cu încheierea ciclului vegetal. Mai trebuie spus că ajunul sărbătorii religioase Sfântul Dumitru a constituit un reper clar de-a lungul secolelor, în ce privește coborârea turmelor de la munte, în cadrul fenomenului socio-ocupațional numit transhumanța.

În Cașin, cam până la începutul anilor ’30, focul propriu-zis se făcea la răspântii de drumuri, din resturi vegetale, mai ales cele rezultate în urma prelucrării cânepii, numite „puzderii”. Odată cu instalarea postului de jandarmi în localitate s-a interzis aprinderea acestor focuri în sat. Drept pentru care, copiii au început să umble pe ulițe, strigând în dreptul gospodăriilor: Focu lu’ Sumetru, du, du! Acest lucru se făcea, mai ales, la porțile unde era aprins un opaiț ori un felinar sau un bostan decupat cu chip de om, având la interior o lumânare aprinsă, depindea de gospodar și de epoca la care facem referire. Copiii primeau, de la gospodarii ce-i băgau în seamă, mere, pere, gutui, nuci și uneori struguri. Prezența bostanilor scobiți și cu lumini la interior din aceste fotografii, făcute la întâlnirea respectivă, nu au nimic de-a face cu sărbătoarea de Halloween. Am vrut să readucem o informație și o tradiție specifică satului Cașin. La Soveja acești bostani decupați și cu lumini în ei se numesc zgăițe.

 

Câte nu află omu’ când stă la sfat cu prietenii!

 

La Cașin, după Revoluția din ’89, din nou, focurile s-au făcut în locuri din sat sau în afara lui care permiteau acest fapt, fără a pune în pericol gospodăriile. De data aceasta pe foc se puneau cauciucuri auto, ușor de manevrat și care dau o flacără mai mare, din păcate și o poluare pe măsură. Totodată, copiii umblă, din ce în ce mai puțini, pe la porțile gospodarilor strigând aceeași zicere seculară: Focu lu’ Sumetru, Focu lu’ Sumetru!

De ce Sumetru la Cașin și nu Sumedru, nu știu, dar așa e. De altfel, a trebuit să susțin aceasta și când domnul profesor universitar doctor Ion Ghinoiu mi-a făcut observație. Argumentul meu fiind unul simplu și imbatabil: așa să strigă pă uliță la noi dă când lumea. În Rucăr și Dragoslavele copiii și părinții lor se adună la un foc mare și strigă: Hai la Focul lui Sumedru! La Soveja, tot în jurul unui foc mare, prieteni și vecini strigă, în mod repetat și cât pot de tare: Drui, drui la Sumedrui! Oriunde din aceste patru localități, chemarea, mă rog, strigarea cu pricina se face cu toată puterea, să se audă cât mai departe, poate și în alte straturi ale înțelegerii și percepției umane, cum cred că se nădăjduia în urmă cu mai bine de 1000 de ani. Cu diferențele mai înainte consemnate, este și mai clară apartenența acestui patrulater muntenesc (Cașin, Soveja, Rucăr, Dragoslavele) la fenomenul recent introdus pe lista patrimoniului imaterial mondial, transhumanța. Carevasăzică, ospeția de la Cașin s-a bine petrecut ca o frățietate în marcarea acestui moment și obicei milenar. Arătând ce-i deosebesc și subliniind ce-i apropie, ba chiar aseamănă, cășunenii și sovejenii au sporovăit până târziu în noapte, ca să nu zic până dimineață.

A doua zi n-am putut pierde ocazia și dimpreună am pornit să refacem, iar unii dintre noi să facă, în premieră, drumul către Obârșia Mioriței. Singurul punct fizic din metafizica baladei naționale ne chema. Acesta, aflat la întretăierea Ținutului baciului vrâncean cu frământații munți din comunele Tulnici și Soveja, județul Vrancea, cu Ținutul baciului ungurean având mănoasele poieni ale păstorilor din comuna Brețcu, județul Covasna și Ținutul baciului moldovean alcătuit din minunata Vale a Cașinului, ce ține de comunele Mănăstirea Cașin și Cașin, județul Bacău, este punctat minunat de către Monumentul de cultură populară Obârșia Mioriței. Acesta, ctitorit la 15 august 2015, consemnează inconfundabil locul unde turmele din cele trei ținuturi se întâlneau ori se despărțeau an de an.

Cu înfrigurare și așteptări cât poți cuprinde cu privirea într-o zi senină din vârf de munte, cei care n-au mai fost acolo întrebau frecvent: ”Mai e mult, mai avem, tot mai e?” Pe minunatul traseu am făcut popas la Masa lu’Vodă. Aici, legenda locului spune că voievodul Gheorghe Ștefan făcea popas în drumul său către principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczy  al II-lea, mare sprijinitor al său, alături de domnitorul Țării Românești, Matei Basarab. Popasul a fost scurt, fără nicio asemănare cu denumirea locului sau cu cele făcute de domnitorul gurmand, numit după pântecele-i  generos și Burduja Vodă. Așadar, fără să manânce nimic la Masa lu’ Vodă, cu multe vorbe la purtător, s-a pornit mai departe, hrăniți din belșug cu minunatele priveliști autumnale ale pădurii ce ne îngăduia să o străbatem.

Ne-am mai oprit o dată aproape de Poiana Zboina (loc propice ani la rând pentru stâni) să apreciem o porțiune extrem de bine conservată a drumului strategic făcut de armata română, în preajma sau în timpul războiului de întregire natională. Cu toții ne-am minunat, cum de-a rezistat atâta timp și atât de bine o lucrare făcută în urmă cu mai mult de 100 de ani, cu târnăcopul, maiul și lopata de către armata română.

Retrăind, pe fugă, faptele de vitejie ale bravei armate române din Primul Război Mondial, n-am stat cât s-ar fi cuvenit nici aici și: ”Hai, hai, mișcare!”, cum tot îndemna unul dintre noi. De altfel, ne aștepta un alt reper de pe drumul strategic cum mai este denumit acest traseu, pornit din Poiana Înțărcătoarea către hotarul dintre ținuturi.

La Fântâna lui Ferdinand, loc reamenajat și bine îngrijit de către lucrătorii silvici, ne-am oprit spre corectă rememorare. Regele întregitor a fost prezent de multe ori pe linia frontului de pe Valea Cașinului. Pasionat de vânătoare, a venit aici și după terminarea marii conflagrații mondiale. În preumblările sale făcea popas și în acest loc, unde a fost amenajată o fântână care-i poartă numele. Cu recunoștință și câtă știință puteam noi duce, am adus un omagiu celor care s-au jertfit pentru ca țara să fie în granițe cât mai firești posibile. Alături de izvorul care încă mai susură există o mărturie săpată în piatră de către un inginer hotarnic (posibil topometrist al armatei române) I. Lupu, datată 10 mai 1916. Textul acesteia reprezintă manifestul de atunci al nației, România Mare.

Cu pădurea seculară în dreapta noastră și cu una tânără regenerată exemplar în stânga, nu ne-am lăsat și hai, nu la Focu lu Sumetru ci, la Obârșia Mioriței! Iată-ne ajunși la culmea de baladă, locul către care pornisem din Cașin era în fața noastră. Beneficiari ai unui timp minunat, cu soare strălucitor și fără vânt, puteam admira în toată splendoarea peisajul din locul de întretăiere a drumurilor din cele trei ținuturi. Conform timpului nostru și al preocupărilor cotidiene, primul gând și imbold a fost să imortalizăm momentul prezenței noastre la Obârșia Mioriței cu tehnica din dotare.

Chiar oameni de rând fiind, cei de pe Valea Șușiței și confrații așijderea de pe Valea Cașinului, ajunși acolo, nu s-au lăsat și au argumentat fiecare existența unui drum al oilor, existent de-a lungul timpului, pe valea lor. Din acel loc, minunat însemnat în august 2015, alegeau scutarii ori bacii turmelor transilvănene drumul către câmpiile mănoase unde-și așezau târlă pe timpul iernii. Cu o moștenire deosebită de la marele înaintaș Simion Mehedinți și cu niște continuatori pe măsură precum familiile Albu și acum, învățătoarea Florica și profesorul Constantin Macarie, celor din Soveja le-a fost ușor să argumenteze existența fenomenului transhumant prin localitatea lor. Fără o moștenire asemenea, locuitorii Văii Cașinului se sprijină pe o inegalabilă zestre toponimică păstorească: Plaiul Oii, Stâna Arsă, Poiana Înțărcătoarea, Scutaru, Adăpătoarea, Dealul Stânii, Bulziș și poate în primul rând Cașin. Chiar dacă drumurile păstorilor se despărțeau aici, ale noastre, ale celor ajunși la obârșia Mioriței, s-au unit, devenind același, de întoarcere în vatra satului Cașin.

Așa a decurs parte din întâlnirea unor sovejeni cu gazdele lor din Cașin, la ”Focu lu Sumetru” și Obârșia Mioriței. Articol realizat de  Constantin Tudose, promotor   al  Tezaurului Văii Cașinului, în reprezentarea  acestuia la nivel național  și  internațional     (Din ciclul ”D-ale noastre, D-ale lor…”)