Pașii- mi urmează asfaltul umezit de picturi, reci și repezi, ce reflectă luminile artificiale ale felinarelor și mașinilor; lumini, atribute ale unei civilizații ce ne transpune in contexte ce par simple scene de teatru. Întunericul ce împresură blocurile de ciment, spre străzile ce devin ținte ale unei animații forțate, lasă impresia c- ascunde un gol imens, concentrând o lume, doar acolo, pe aleile luminate stins.

Seara transformă consistența picurilor de apă, sub modificarea stării de agregare. Mai întâi devin, din ce în ce mai greoi, până când nonculoarea le dă alura unui fulg…de nea.

Actor secundar sau doar episodic pentru ceilalți, principal în propria viață, continui să pășesc pe asfaltul umed ce- mi poartă nu doar pașii, dar și amintirile spre o altă seară, a unei prime ninsori din anotimp, a copilăriei mele. Același decor , aceleași reflexii, aceeași eu, dar cu o energie mai vie, mai prezentă și deschisă entuziasmului primei ninsori. Ninsoarea, această purificare în alb, ce șterge neajunsurile anotimpurilor ce- au precedat iernii: nădușeala căldurii din vară și praful toamnei pustii ( cea din noiembrie). Zăpada, nonculoarea ce nu doar purifică, dar ne invită să descoperim culorile din primăvară , discrete și timide, până la cele din toamnă pătrunse de esența vieții, de maturitate și înțelepciune, pentru că fiecare anotimp își duce propria înțelepciune și de fiecare dată, primăvara ne lasă să credem naiv că ele, culorile, sunt invenția noastră, a privitorilor.

Privirea mi se împiedică de un grup de fete ce merg privind într- un ecran. Le privesc gesturile, mersul hipnotic, somnambul și modul în care, prin concentrarea atenției, par să fie acolo, în lumea deschisă de acel telefon, alt luminător artificial, ce , absoarbe energiile acestor tineri, într- o lume inexistentă, ,creând senzația de context episodic realului. Această intersectare se consemnează unidirecțional fiindu- mi mie lecție.

Revin la pașii- mi ce răsună alert în seara târzie, grăbiți spre ceea ce aștepta să încheie ziua: ritualul de seară, cu cină și pregătirea pentru somn. Zâmbesc gândindu- mă la aceaste bucurii ce redau realului contextualitatea inițială chiar și fetelor prinse, acum, în telefon. Și poate, în aceste reveniri, vor zări și fulgii ce se jucau alene în aer, sau poate reflexia nonculorii ce va îmbrăca peste noapte totul, reînnoind și vor întârzia să reintre în acea lume artificială.       Imagine  și  text : Talida Văsîi,  Profesor învățământ primar la Școala Gimnazială ”Răducanu Rosetti”  din Căiuți