Beutura, altă  etapă

 

După 196O, s-a modificat schimbarea, vorba vecinului Nini, sugativă de excepție în rândul întâi al pilangiilor satului. Bufetul redeschis, a trecut ca anexă la Cooperația de Consum sub denumirea de M.A.T.

L-au administrat mai mulți cârciumari: Gheorghe Danciu, Nae Lupu, Costin al Țuchencii, Ștefan-Ștefan-Năvală, Bălan din Știrbei și alții… Cum l-au redeschis, așa l-au și închis. Clienți puțini, oameni săraci, pensii mici, cine să cumpere?! Pe caiet merge, cât de cât, însă omul nu mai e serios când e vorba să își respecte angajamentele de plată. Când îi dai „îi fată iapa, dar atunci când îi ceri să îți înapoieze, îi moare mânzul”. Așa spunea mucalitul satului, Titică zis și Doctoru^ care mai și argumenta filozofând că  „ …datoria este ca râia…” așa că MAT-ul satului a rămas de izbeliște.

Lumea trece nepăsătoare prin locul unde odinioară se auzeau cântece de „inimă albastră” ale țiganilor lăutari ai lui Chirea sau ai lui Lache Drăgulin și larma paharelor ciocnite sub zodia norocului. Unii săteni chiar au avut baftă în viață, dar cei mai mulți au plecat prea devreme să petreacă și în cârciumile iadului.

Băutura a curs în „valuri” la Dobriceni dintotdeauna. Nu găseai bufetul deschis, aveau nea Nicu Neacșu sau nea Mitică al lui Căcămiță, vin bun, negru, „de buturugă”. Nea Mitică, al doilea dintre acești consăteni, avea pe cineva la „Vinalcool” și era aidoma lui Nea Bumbescu din filmul românesc „Secretul lui Bachus”, pe care l-am tot văzut, începând cu anul 1984, la Căminul Cultural. Avea marfă bună pentru toată lumea și vindea la orice oră din zi sau noapte. Nu se supăra dacă era deranjat…

Celălalt, nea Nicu Neacșu, muncea din greu și își pregătea vinul din propria vie. Era un om gospodar, priceput la toate. Nu vindea decât prietenilor și unor consăteni de încredere. Prepara întotdeauna cel mai bun, curat și căutat vin din sat. Avea o vorbă blajină și ținea să aibă de-a face numai cu oameni serioși. Îl sfătuia și se înțelegea de minune cu rudele.

Bărbații satului încărcau de zor damigene și bidoane pe care le beau însetați și supărați pe viață. Petreceau cu lăutarii și cântau:

„Viață, viață ce grea ești!

Tu vrei să mă îmbătrânești,

Tu vrei să mă vezi bătrân,

Măi dorule!

Să merg în baston pe drum…”

Arșița sufletului bărbaților nu a putut fi stinsă niciodată. Știau să se bucure de fiecare clipă a vieții, din care au făcut „petrecere” în fiecare zi.

La Dobriceni, tradiția populară potrivit căreia în ziua de 9 martie, a Mucenicilor, trebuia ca bărbații să bea 40 sau 44 de pahare de vin în memoria celor sfinți jertifiți întru dreapta credință, era ziua în care chefuiau pentru a avea forță și sănătate pe tot cuprinsul anului. Toată suflarea „creștină” pe linie masculină se străduia cât putea să respecte „datina”, considerând-o ziua „bărbaților”.

Bunicul Zaharia, supranumit și Spițerul, avea o Prăvălie în care vindea de toate, de la alimentare, coloniale la mercerie, dar și cârciumă în care-și vindea proiducția livezii de pruni și a viei de pe dealul Golumbeanu. Era ajutat de Grigorie și fratele Nicolae Calotă, foști specialiști la Ferma Teodorini între războaie.

Nea Nicolae Calotă zis Pișcoci îi spunea muierii Măria:

– Fă muiere, mă cam încearcă o durere de măsa… Se sclifosea și asta, Măria, înțelegea aluzia și îi aducea „o litră” de țuică, să-i treacă omului durerile. Dacă se lăcomea și mai cerea una sub pretextul că îl ustură „gâtlejul”, nu mai primea decât o dojană blândă:

– „Ajunge, Nicolae! Mai pune-ți pofta în cui! Eu te-am omenit. Nu întrece, omule, măsura, altminteri stricăm socoteala și tovărășia!”.

Băutura, vinul, țuica și vișinata pentru femei, nu lipseau din arsenalul gustativ al sătenilor. Orice treabă făceai, omul, se simțea dator, te poftea și  „te omenea” cu un pahar. Țoiul, cana de lut și paharul erau mereu în așteptarea oaspeților.

Toamna, vinul se aducea de la căsoaiele fiecăruia de pe Dealul Viilor cu găleata. Nu trebuia să se mai ostenească oamenii tot făcând plinul sticlelor. Găleata se punea în mijloc, la chef, nuntă sau înmormântare. Se bea grozav, cât te țineau mintea, picioarele și vorba .

Când sunt la Dobriceni, în mijlocul tovarășilor mei de copilărie, îmi place să ne „cinstim” mai ales cu un vin rece, din producție proprie, vara, când e lipărul soarelui de amiază mai tare…și transpirația mai abundentă, cerând rehidratare…

Se spune că alcoolul dezleagă limbile oamenilor. Unii râd, unii plâng, alții cântă și petrec. Folclorul popular e plin de pilde și povești.

Bunicul Zaharia-Spițerul, povestea că de muuult, trăiau ca vecini doi frați într-o familie bună. Unul harnic și muncitor. Celălalt, sămânță rea, puturos și bețiv. Cel cuminte a ajuns departe. Avea casă, masă și copiii aranjați la casele lor. „Oaia neagră” a familiei avea dor cămașa pe el și trăia într-o sărăcie lucie. Într-o zi s-a hotărât să se lase de băutură. În scurt timp a dobândit casă, masă, copiii aranjați, avere de gospodar adevărat. Celuilalt frate, care toată viața muncise cinstit din zori și până în seară, nu i-a venit să creadă. S-a dus și l-a întrebat pe fostul „bețiv”:

– Cum ai reușit să scapi de patima băuturii și să redevii „om” la casa și în bătătura lui?

Acesta i-a răspuns recunoscându-și cu sinceritate păcatele:

– Fratele meu, am fost eu bețiv aproape o viață de om, dar și când m-am lăsat și m-am apucat de vândut sticlele aruncate în spatele cășii… așa m-am procopsit cu tot ce am acum…

Nu știu dacă întâmplarea aceasta e reală sau nu. Eu v-am povestit-o așa cum am auzit-o și de la cei care odinioară mergeau la bufetul lui Năvală să își mai uite amarul și necazul din viața de zi cu zi, alături de muierile cicălitoare, de greutățile care nu se mai terminau. Așa mai uitau, săracii!

Strămoșii noștri latini afirmau că ”In vino, veritas”,  tradus pentru cei ce n-au auzit de limba latină, „adevărul stă în vin”. Celelalt neam al nostru, dacii au iubit așa de mult „viile” și „vinul” încât Burebista a fost nevoit să le dea foc sau să le scoată butucii din rădăcină.

Păcate ancestrale pe sufletul neamului românesc, să bei strașnic, cu sete neostoită, din moși strămoși! Dar, vorba unui mucalit precum Titică Doctoru  „…bucuroși le-om duce toate…”

Mihai – Puiu Petrescu, Membru  L.S.R. și  U.Z.P.R. Filiala OLT