CÂNTEC DE PRIETEN

CÂNTEC   DE   PRIETEN

Scriitorului  Cornel Galben

                                                      La Aniversară

 

Şi, când va fi ca nepoţii să-mi prefire printre degete barba patriarhală cu care vroiesc să dau iama prin iasmele vârcolace ale veacului  istuia răstignit la balamaua de aur şi catran a două milenii, atunci  am să-i privesc în ochii lor mari cât toate semnele de întrebare ale pământului  şi, din noianul de amintiri cuminţi ca nişte fotografii “mişcate”, am să aleg una (alb/negru) şi le voi vorbi cum numai eu mă  pricep, într-un fel de  „cântec de prieten”, despre cel  cu nume de împărat între toţi generalii limbii române , uitat despre (şi dinspre) sine într-o împărăţie a cărţilor, fără de început şi fără de sfârşit, tăinuit la masa de scris a singurătăţii. Şi dă-mi  putere, -atuncea,  Doamne, să-l invoc, la ceas de seară sau de prispă la casă bătrână,  să vorbesc despre talentul său de cronicar modern, să depun mărturie despre darul  indicibil cu care l-ai „asuprit” (“cu asupra de măsură”!), să-l pârăsc  frumos cum, deşi departe, trăitor în smerenie nepermisă mie, păcătosului, şi-n solitudine celestă (printre îngeri şi rugăciuni, zic Zău!) este şi va fi de-a pururi prezent printre noi, tăinuitorii de vorbe,  mai ales prin herbul său egal blazon  în cultura noastră naţională!  Şi-mi mai dezleagă, Doamne, tot atunci, limba cea nepricepută  în a odrăsli  voroava, ca să-l pot numi din tot sufletul  Prieteniei ce ne adună anii cei lumeşti: Cornel  Galben!  Adică,fratele meu de cruce şi-ntr-ale Cuvântului! Pentru că magia metaforei  cu care-şi cucereşte Maestrul  interlocutorul  fascinat, îl transpune în plină atmosferă  a Poeziei  de incantaţie, asociindu-l pe autor cu vrerea şi puterea manolică a lui Pygmalion, dătătorul de nouă viaţă. Să luăm aminte la una dintre cele mai reuşite creaţii care s-au perindat vreodată prin pana cea iscusită a menestrelului de la Bacăul de România:

                                        „Iubito, rondoul acesta concis

                                         e un triumf al durerii de tine,

                                         o noapte furată de sâni ce-au ucis

                                         o fugă de Brahms şi trei violine.

 

 

 

 

                                                 Iubito, rondoul acesta târziu

                                                     o altă iarnă beethoveniană,

                                                o noapte ucisă-n poemul ce-l scriu,

                                             mai fulgerat cu un trup, cu o Ană.”                                                                                                              (Rondoul   acesta)                                                                                                                                                                      

 

Transfigurat de emoţia atâtor păreri de bine, acum, când putem cădea  în desuetudinea faptului divers, deloc revelatoriu din punct de vedere al sacrificiului de sine, musai trebuie amintită măcar o parte din povara travaliului literar cu care Maestrul ne-a învălmăşit conştiinţa cuprinderii pe generoasa paletă a construirii din Cuvânt, obsedant dăruită unei posterităţi recunoscătoare:  ..Enescu  etern, Personalităţi băcăuane, Ieşirea de siguranţă, Poeţii Bacăului la sfârşit de mileniu, Convorbiriadiţionale, Lecturi aleatorii, Alergând prin subteranele texului, Ieşirea din lume, Ultima sută, Primul prag, 1000 de paşiPe faţă şi pe dos, Caietul negru, Zile de trecere  ş.a., – 20 ani de istorie şi critică literară, 1132 de publicaţii cu 31032 pagini, – munca de-o viaţă a preafericitului Thoth cel cu braţe de felah la poale de tainice piramide, –  rătăcit(or) benefic  prin pulberea  vremelniciei din arhive, incursiuni sapienţiale prin cele biblioteci ameţitoare, program spartan mânăstiresc, patru ore de somn pe noapte, ca Leonardo da Vinci… Cornel  nu  judecă şi nu răstigneşte prin verdict imuabil actul cultural inconfundabil,  ci ne propune perspective insolite de cuprindere şi de interpretare,  de valorizare a  mănăstirii din iubire trecute prin sacrificii supreme, cu chip de voinţă, refugiu în şubrezenia efemerului atent ctitorit pe  golgota  omului  cu cartea.  Mi-aduc aminte, când mi-a trecut pragul chinoviei mele de-o seamă cu Centenarul  Reîntregirii,  că am vorovit  vrute şi nevrute şi că ne-am uimit cu răspunsuri  la întrebări nepuse vreodată . Şi-amândoi  am convenit că astăzi nu ne mai strofocăm  pentru  gloria noastră iluzorie pe care-am curtat-o într-o tinereţe presupusă  fără bătrâneţe şi care s-a mai estompat,  dăruindu-se himeră celor despre care  scriem sincer şi cu ştaif…  La plecare, în Zâmbet tâmp şi plin de fluturi, când albinele mele turnau floare de salcâm pe sângele verde al prisăcii, ne-am juruit amândoi să mai rămânem locului încă și încă, ani mulți și bătrâni,  închinați  primăverii din noi şi să nu plecăm la Rai, că, precis, n-o să-l găsim pe Domnul, acolo, zăbovind , cu treburi, pe-acasă… Astfel, ne-am pomenit că  îngânam, ca fără de sine, uşurel:  “Doamne, Doamne, mult zic Doamne. / Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul  pe-o mănăstire/ Şi de nimeni  n-are  ştire!”

… Păşesc  atent  prin orgoliul bine temperat al speranţei ziditoare  şi mult mă minun  cu  inima şi cu gândul  prin sonuri de clavir şi culori de răcoare poposite în  tiparniţa inconfundabil  meşteşugită a lui Cornel , hărăzită cu versuri, versete şi rânduri  sub formă de proză precis valoroasă.   Mă cred, mai nou,  prieten,  vecin şi martor de-o seamă  cu ceasul jertfelnic  adânc încrustat pe crucea destinică  a mult norocitului  Cetatean de onoare al orasului  japonez Michina , tradus în engleză ,franceză, germană, rusă şi maghiară. Pentru că  numai Iubirea  îl construieşte  pe Om! Şi omul acesta  dreptstătător de-a dreapta Creatorului  – ales fiind – şi-a  câştigat meritat locul sub steaua  sa de durere,  adăstată  la cina cea de taină a spuselor apăsat şi-arătând numai din zâmbet spre  cel cu talentul  la purtător, ctitorindu-şi maturitatea scriitoricească încălărat fără greş, ca un brav general ce se află, pe calul său dalb, cu şaua de aur a tinereţii  fără de bătrâneţe, amuşinând  în buiestru  la tipsia cu jăratic a jinduitului scaun din capul mesei  literare româneşti … Ca mai  ieri îi făceam o confidență, în ruperi  de suflet …:  “Am citit, pe-ndelete, cartea  și  m-au cuprins, atât nostalgia (re)descoperirilor necesare, cât și umbra unui vag sentiment de nepermisă  intruziune în labirintul unei  intimități ce n-ar fi trebuit devoalată nicicând. Cu-nvoire de la Stăpânire (adică, de la tine!), am  pășit, așadar, în vârful  picioarelor, prin spații sufletești ce le-aș fi vrut interzise chiar și aproapelui. Și-mi  permit să enumăr: viața de familie (cea mai frumoasă și mai sfântă!), credința fără de tăgadă în Forul Histric care te face mai  Altfel  decât alții, răstignirea pe Lumina din Cuvântul  literar  cumpănit. Și cred c-am spus TOT! Restu-i, așa cum am mai afirmat și cu altă ocazie, o trudă de Sisif ajunsă pe culmi agonice, de care, uneori, te îndoiești și tu! Chiar te citez:…”…Sunt destule  nume  noi… … pentru că mereu vor apărea alte și alte nume noi, mai ales acum, când  toată lumea  scrie și nu mai există nicio barieră editorială”… … E … multe de spus…! (Vorba  lu’ Nea Mitică, un personaj mult drag mie!) Ca  Prieten ce te secondează  total  dezinteresat, afirm cu cu tărie (aproape) revoluționară: Nu! Nu ai izbutit să mai adaogi  câteva  pietricele la un edificiu iluzoriu, încărcându-te de păcate și de slavă deșartă, ci ai măiestrit în ziduirea mărețului Dom de care faci vorbire o adevărată cărămidă canonică, inconfundabillă, întruchipând, metaforic  grăind, Apa, Lutul și Focul cel sacru din biblicul Spirit cu care te-a “osândit” Domnul! În rest, … suntem de un Tragism indicibil! Cum singur o spui: “… Singuri, singuri, singuri…! Chiar așa! …Şi-i zic,  atunci, potrivit modestelor mele puteri, îndemnul  pornit din firescul rostirii:

cerneala s-o întinzi gros/

și grav – pe cuvinte cine/

trece prin noapte și scrie/

pe creier poeme cu chip/

de copil multiplicat în zeci/

de icoane/

acela-i năuntru și-afară/

asemenea fructului copt/

bucurînd    ramul/

oricine-ai fi paznic/

la plăns/

din ultimul tren alergănd/

prin iarbă desculț/

prin exacta durere/ 

ceva fără sens /

îți va răspăndi  umbra” .     Dan Sandu         

                                                                                                                                             

Distribuie articolul!