Scriitorului Cornel Galben
La Aniversară
Şi, când va fi ca nepoţii să-mi prefire printre degete barba patriarhală cu care vroiesc să dau iama prin iasmele vârcolace ale veacului istuia răstignit la balamaua de aur şi catran a două milenii, atunci am să-i privesc în ochii lor mari cât toate semnele de întrebare ale pământului şi, din noianul de amintiri cuminţi ca nişte fotografii “mişcate”, am să aleg una (alb/negru) şi le voi vorbi cum numai eu mă pricep, într-un fel de „cântec de prieten”, despre cel cu nume de împărat între toţi generalii limbii române , uitat despre (şi dinspre) sine într-o împărăţie a cărţilor, fără de început şi fără de sfârşit, tăinuit la masa de scris a singurătăţii. Şi dă-mi putere, -atuncea, Doamne, să-l invoc, la ceas de seară sau de prispă la casă bătrână, să vorbesc despre talentul său de cronicar modern, să depun mărturie despre darul indicibil cu care l-ai „asuprit” (“cu asupra de măsură”!), să-l pârăsc frumos cum, deşi departe, trăitor în smerenie nepermisă mie, păcătosului, şi-n solitudine celestă (printre îngeri şi rugăciuni, zic Zău!) este şi va fi de-a pururi prezent printre noi, tăinuitorii de vorbe, mai ales prin herbul său egal blazon în cultura noastră naţională! Şi-mi mai dezleagă, Doamne, tot atunci, limba cea nepricepută în a odrăsli voroava, ca să-l pot numi din tot sufletul Prieteniei ce ne adună anii cei lumeşti: Cornel Galben! Adică,fratele meu de cruce şi-ntr-ale Cuvântului! Pentru că magia metaforei cu care-şi cucereşte Maestrul interlocutorul fascinat, îl transpune în plină atmosferă a Poeziei de incantaţie, asociindu-l pe autor cu vrerea şi puterea manolică a lui Pygmalion, dătătorul de nouă viaţă. Să luăm aminte la una dintre cele mai reuşite creaţii care s-au perindat vreodată prin pana cea iscusită a menestrelului de la Bacăul de România:
„Iubito, rondoul acesta concis
e un triumf al durerii de tine,
o noapte furată de sâni ce-au ucis
o fugă de Brahms şi trei violine.
Iubito, rondoul acesta târziu
o altă iarnă beethoveniană,
o noapte ucisă-n poemul ce-l scriu,
mai fulgerat cu un trup, cu o Ană.” (Rondoul acesta)
Transfigurat de emoţia atâtor păreri de bine, acum, când putem cădea în desuetudinea faptului divers, deloc revelatoriu din punct de vedere al sacrificiului de sine, musai trebuie amintită măcar o parte din povara travaliului literar cu care Maestrul ne-a învălmăşit conştiinţa cuprinderii pe generoasa paletă a construirii din Cuvânt, obsedant dăruită unei posterităţi recunoscătoare: ..Enescu etern, Personalităţi băcăuane, Ieşirea de siguranţă, Poeţii Bacăului la sfârşit de mileniu, Convorbiri … adiţionale, Lecturi aleatorii, Alergând prin subteranele texului, Ieşirea din lume, Ultima sută, Primul prag, 1000 de paşi, Pe faţă şi pe dos, Caietul negru, Zile de trecere ş.a., – 20 ani de istorie şi critică literară, 1132 de publicaţii cu 31032 pagini, – munca de-o viaţă a preafericitului Thoth cel cu braţe de felah la poale de tainice piramide, – rătăcit(or) benefic prin pulberea vremelniciei din arhive, incursiuni sapienţiale prin cele biblioteci ameţitoare, program spartan mânăstiresc, patru ore de somn pe noapte, ca Leonardo da Vinci… Cornel nu judecă şi nu răstigneşte prin verdict imuabil actul cultural inconfundabil, ci ne propune perspective insolite de cuprindere şi de interpretare, de valorizare a mănăstirii din iubire trecute prin sacrificii supreme, cu chip de voinţă, refugiu în şubrezenia efemerului atent ctitorit pe golgota omului cu cartea. Mi-aduc aminte, când mi-a trecut pragul chinoviei mele de-o seamă cu Centenarul Reîntregirii, că am vorovit vrute şi nevrute şi că ne-am uimit cu răspunsuri la întrebări nepuse vreodată . Şi-amândoi am convenit că astăzi nu ne mai strofocăm pentru gloria noastră iluzorie pe care-am curtat-o într-o tinereţe presupusă fără bătrâneţe şi care s-a mai estompat, dăruindu-se himeră celor despre care scriem sincer şi cu ştaif… La plecare, în Zâmbet tâmp şi plin de fluturi, când albinele mele turnau floare de salcâm pe sângele verde al prisăcii, ne-am juruit amândoi să mai rămânem locului încă și încă, ani mulți și bătrâni, închinați primăverii din noi şi să nu plecăm la Rai, că, precis, n-o să-l găsim pe Domnul, acolo, zăbovind , cu treburi, pe-acasă… Astfel, ne-am pomenit că îngânam, ca fără de sine, uşurel: “Doamne, Doamne, mult zic Doamne. / Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mănăstire/ Şi de nimeni n-are ştire!”
… Păşesc atent prin orgoliul bine temperat al speranţei ziditoare şi mult mă minun cu inima şi cu gândul prin sonuri de clavir şi culori de răcoare poposite în tiparniţa inconfundabil meşteşugită a lui Cornel , hărăzită cu versuri, versete şi rânduri sub formă de proză precis valoroasă. Mă cred, mai nou, prieten, vecin şi martor de-o seamă cu ceasul jertfelnic adânc încrustat pe crucea destinică a mult norocitului Cetatean de onoare al orasului japonez Michina , tradus în engleză ,franceză, germană, rusă şi maghiară. Pentru că numai Iubirea îl construieşte pe Om! Şi omul acesta dreptstătător de-a dreapta Creatorului – ales fiind – şi-a câştigat meritat locul sub steaua sa de durere, adăstată la cina cea de taină a spuselor apăsat şi-arătând numai din zâmbet spre cel cu talentul la purtător, ctitorindu-şi maturitatea scriitoricească încălărat fără greş, ca un brav general ce se află, pe calul său dalb, cu şaua de aur a tinereţii fără de bătrâneţe, amuşinând în buiestru la tipsia cu jăratic a jinduitului scaun din capul mesei literare româneşti … Ca mai ieri îi făceam o confidență, în ruperi de suflet …: “Am citit, pe-ndelete, cartea și m-au cuprins, atât nostalgia (re)descoperirilor necesare, cât și umbra unui vag sentiment de nepermisă intruziune în labirintul unei intimități ce n-ar fi trebuit devoalată nicicând. Cu-nvoire de la Stăpânire (adică, de la tine!), am pășit, așadar, în vârful picioarelor, prin spații sufletești ce le-aș fi vrut interzise chiar și aproapelui. Și-mi permit să enumăr: viața de familie (cea mai frumoasă și mai sfântă!), credința fără de tăgadă în Forul Histric care te face mai Altfel decât alții, răstignirea pe Lumina din Cuvântul literar cumpănit. Și cred c-am spus TOT! Restu-i, așa cum am mai afirmat și cu altă ocazie, o trudă de Sisif ajunsă pe culmi agonice, de care, uneori, te îndoiești și tu! Chiar te citez:…”…Sunt destule nume noi… … pentru că mereu vor apărea alte și alte nume noi, mai ales acum, când toată lumea scrie și nu mai există nicio barieră editorială”… … E … multe de spus…! (Vorba lu’ Nea Mitică, un personaj mult drag mie!) Ca Prieten ce te secondează total dezinteresat, afirm cu cu tărie (aproape) revoluționară: Nu! Nu ai izbutit să mai adaogi câteva pietricele la un edificiu iluzoriu, încărcându-te de păcate și de slavă deșartă, ci ai măiestrit în ziduirea mărețului Dom de care faci vorbire o adevărată cărămidă canonică, inconfundabillă, întruchipând, metaforic grăind, Apa, Lutul și Focul cel sacru din biblicul Spirit cu care te-a “osândit” Domnul! În rest, … suntem de un Tragism indicibil! Cum singur o spui: “… Singuri, singuri, singuri…! Chiar așa! …Şi-i zic, atunci, potrivit modestelor mele puteri, îndemnul pornit din firescul rostirii:
cerneala s-o întinzi gros/
și grav – pe cuvinte cine/
trece prin noapte și scrie/
pe creier poeme cu chip/
de copil multiplicat în zeci/
de icoane/
acela-i năuntru și-afară/
asemenea fructului copt/
bucurînd ramul/
oricine-ai fi paznic/
la plăns/
din ultimul tren alergănd/
prin iarbă desculț/
prin exacta durere/
ceva fără sens /
îți va răspăndi umbra” . Dan Sandu