BIBLIOTECA    DE  PROZĂ     SCURTĂ

La Ziua  Mondială a Scriitorilor

Plec de la școală supărată. Ghiozdanul atârnă greu, dar nu la fel de greu ca vorbele lui. „Ești o grasă.” A spus-o ca pe o glumă, dar privirea lui a rămas fixă, rece, cu o urmă de satisfacție crudă pe chip. Buzele i s-au strâns într-un rânjet scurt, iar ochii i-au alunecat peste mine ca și cum ar fi tăiat, încercând să lase urme.

Întreaga lui postură spunea că mă voia redusă la acel singur cuvânt, că acel verdict era mai important decât victoria mea. Colțurile gurii i s-au ridicat ușor, un zâmbet strâmb, mai mult o grimasă decât o glumă. O sclipire întunecată i-a traversat ochii, ca și cum reușise să pună în cuvinte ceva ce-l rodea demult. Și a făcut-o la ora de sport, în fața tuturor. Parcă a vrut să se răzbune pe faptul că am terminat prima cursa de alergări. Reacția lui mi s-a părut doar nedreaptă. Și totuși, cuvântul acela s-a lipit de mine, parcă chiar și de pielea și oasele mele, pentru că rezona în fiecare pas pe care-l făceam. Era ca un ecou, repetându-se iar și iar.

Mă luase prin surprindere, pentru că nu mă simțisem niciodată grasă sau diferită de ceilalți. Oare toți colegii mei din clasă gândesc la fel? Oare se uită la mine și văd același lucru? Oare, Luca gândește la fel? Acum mi se pare că toți mă privesc. Mâinile îmi alunecă pe haine, încerc să-mi simt corpul, să-l măsor cu degetele, dar totul mi se pare străin, ca și cum aș fi un obiect care trebuie verificat. Parcă brusc, fiecare milimetru de mine e prea mult.

Aerul e cald, mirosul de primăvară e peste tot. Pe marginea drumului, un migdal e acoperit cu flori. Mă opresc lângă el, ridic ochii, inspir adânc. Petalele se leagănă ușor, ca niște aripi mici, albe. Este copacul meu preferat pentru că, de foarte mică, bunica îmi spunea că, de cum înfloresc migdalii, vine primăvara.

Acum pot trece de la hainele groase la tricouri cu mânecă scurtă. Dar dacă chiar sunt „grasă”? Dacă am mâncat prea mult în iarna asta și n-am făcut sport suficient? Nici măcar pe Johnny nu l-am scos pe afară zilnic, așa cum m-a rugat mama. Vreau să mă așez pe o bancă, să mă bucur de copacii înfloriți și de soare, să respir liniștită pentru o clipă.

Nici n-am observat, dar eram chiar lângă covrigăria lui Iacov. Mi-au plăcut mereu covrigii lui, calzi și gustoși, unii umpluți cu gem de cireșe sau cremă de vanilie. Stomacul mi se strânge, nu știu dacă de poftă sau de vinovăție. Îmi doresc tare mult unul, dar dacă-l cumpăr, ce o să creadă ceilalți? Simt cum mor de poftă… Până la urmă, îmi cumpăr. Mușc din covrig și gemul de cireșe îmi explodează pe limbă. Este dulce, dar cu acea ușoară aciditate care îmi face gura să se umple de salivă. Aluatul e moale, cald, iar crema de cireșe se scurge ușor, îmbrățișând fiecare înghițitură cu un gust care îmi amintește de diminețile leneșe de duminică. Simt aroma ușor caramelizată a cojii crocante și, pentru o clipă, uit de toate. Aș vrea să mă pierd în gustul acesta, să îl las să fie singurul lucru real. Dar în loc să-l savurez, încep să mușc din el plină de remușcări. Fiecare înghițitură e ca un verdict și-mi vine să plâng acum. Poate că dacă n-aș fi mâncat covrigul acesta, n-aș fi fost atât de dezamăgită de mine. Poate că dacă aș fi fost mai atentă, mai cumpătată… Poate că ar trebui să mă opresc. Dar deja e prea târziu, pentru că aproape l-am terminat.

Lângă mine aterizează un corb. Negru, lucios, cu ochi mărunți care mă studiază. Rămâne lângă mine, fără frică. Îi dau lui ultimul dumicat. Îl ia și începe să-l savureze lângă mine. Nu fac nimic, nu spun nimic. Nici măcar nu mă mir. Doar stau acolo, lângă copac, lângă corb, cu mine. Ochii mi se mută la reflexia din geamul unei mașini parcate. Lumina se joacă pe sticlă, dar tot mă văd. Poate că are dreptate. Poate că sunt așa cum a spus el. Poate că asta sunt, o fată grasă. Ceva freamătă lângă mine. Corbul dă din aripi, se mișcă agitat. Închid ochii o secundă, trag aer adânc. Când privesc din nou, o floare de migdal stă, delicată, pe genunchii mei. Aruncată acolo, ca un dar. Ridic floarea și, pentru o clipă, simt că trupul meu e mai ușor. Vântul adie blând, iar în aer miroase a migdal. Corbul mă privește. În ochii lui, umbrele se întind, conturând forme care par că se mișcă. Clipește o dată, și pentru o fracțiune de secundă, văd acolo altceva – o umbră a mea, curbată, îndoielnică, ca o reflexie.

Mă uit mai atent și, pentru o fracțiune de secundă, văd acolo o altă versiune a mea – mai mică, mai fragilă, undeva într-un trecut nu foarte îndepărtat, când ieșeam din sala de balet, cu ciorapii lipiți de glezne și părul prins strâns, iar mama mă lua în brațe și-mi șoptea la ureche: „Fetița mamei perfectă.” Sau după baschet, când mă lua de pe teren și-mi ștergea obrajii roșii și transpirați și, cu același glas cald, îmi spunea că sunt cea mai bună. În acele momente, nu aveam nicio îndoială, eram exact așa cum trebuia să fiu. Fetița aceea mă privește acum întrebătoare și confuză.

Simt un fior pe șira spinării. Clipesc, iar imaginea dispare. Corbul își desface aripile și, înainte să-și ia zborul, mai ciugulește ușor firimiturile rămase pe bancă. Mă uit la locul unde a stat și văd o pană întunecată, ca și cum umbra lui ar fi rămas acolo. O iau în palmă. O mângâi cu buricele degetelor. Prima dată după mult timp, zâmbesc. „Fetița mamei perfectă”    Proză   de   Ana Maria Dobre-Nir (Liternet)