Anii de liceu rămân în amintirea noastră învăluiți în nostalgie, în dor nesfârșit și în bucuria tălmăcirii de noi înțelesuri pentru fapte și lucruri întâmplate parcă unor personaje fictive, dar atât de familiare, care am fost noi, într‑un alt timp și un alt loc. Și întodeauna rămân chipuri, îndemnuri sau cuvinte providențiale spuse la momentul oportun care ne apar, peste ani, și ne întorc, din când în când, la noi cei de atunci. Eu mă întorc, din când în când, în gând, în banca a doua, rândul de la perete, într- una din clasele de la parter ale Liceului de Chimie nr. 2 din Onești și, de cele mai multe ori, mă regăsesc ascultîndu-l vrăjită pe domnul diriginte Aristotel Pilipăuțeanu, profesor de limba română, om de rară erudiție, vorbindu-ne potolit, cu voce caldă și sensibilă despre titanii literaturii române, cu respect, venerație și iubire molipsitoare. Pasiunea, însă, domnul diriginte o transmitea prin privire: ochii negri, de dincolo de lentile grosuțe ale nelipsiților ochelari, se-nflăcărau și scânteierea lor ne încălzea sufletele. Ce șansă pentru niște tineri liceeni bezmetici să aibă privilegiul de a fi parte la un asemenea regal, de patru ori pe săptămână! Acum, după mai bine de 30 de ani, nu-mi amintesc de note sau medii, nici să fi fost stresată de teama ascultării…mi-au rămas doar ochii scânteietori ai domnului diriginte, vocea lui calmă dar hotărâtă de bariton și dragul de limba română.

Cu doi-trei ani în urmă, când printr-un incredibil joc al întâmplării pe care doar soarta îl putea regiza, am avut șansa să-l aud din nou, la telefon, pe Domnul Diriginte, la Academia Bârlădeană, mi-am dat seama cât de dor mi-era! Iar când dumnealui m-a felicitat pentru cariera aleasă – de dascăl de litere (chiar dacă străine) – mi-am dat seama că, într-o bună măsură, i-o datorez! Am transformat în profesie dragul de lectură și literatură și am căutat să-l transmit cu căldură, modestie și sinceritate tinerilor din băncile din fața mea, exact ca Domnul Diriginte, de dorul acelei atmosfere pe care ce n-aș da să o mai pot simți măcar o dată! Domnule Diriginte, să mă iertați că nu v-am spus toate aceste lucruri când încă le mai puteați auzi! Le trimit acum, peste granița dintre viață și moarte, să vă însoțească și să vă lumineze sufletul și ochii scânteietori acolo unde sunteți! Și vă încredințez că m-aș considera un om împlinit dacă, peste ani, voi rămâne și eu, în amintirea vreunui elev, diriginta care l-a inspirat, i-a încălzit sufletul și i-a influențat alegerile în viață, așa cum ați făcut dumneavoastră. Până atunci, voi păstra cu sfințenie amintirea d-voastră; ca și rândurile care mi-au rămas, scrise de mâna d-voastră, după reîntîlnirea noastră, la 35 de ani de la terminarea liceului! Rămân cu regretul că nu m-am priceput să vă împărtășesc și să vă mulțumesc, la timp și prin viu grai, pentru toate aceste lucruri!                                    Otilia   Vîrvorea, Academia Bărlădeană

18 mai a fost  ziua  de aniversare a profesorului Aristotel Pilipăuțeanu, care de aproape un an a părăsit această lume! A lăsat în urmă modelul dascălului deosebit, prețuit de către colegii de la catedră dar și de  multe generații de elevi! Oneștenii  îi păstrează amintirea în suflet, purtându-i pentru totdeauna  cea mai frumoasă recunoștință!

COMENTARII

Dora Teodora Diaconescu – Italia

Dedicație~Domnului Profesor

*ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU *

călăuza mea în lumea literelor,

care acum veghează de dincolo de ceruri,

în universul îngerilor,

îți trimit un

,, Lumină lina”

dincolo de timp și spațiu

Un om minunat, părinte, bunic, far al culturii românești.

Mulțumesc pentru lumina pe care ai revărsat-o în calea mea.

Aristotel Pilipăuțeanu a fost, mai mult decât un critic literar, o prezență constantă și grijulie în parcursul meu literar. Am avut norocul să-l întâlnesc nu doar ca pe un dascăl al textelor și al cuvintelor, ci ca pe un mentor atent, un om cu o inimă caldă, dedicat promovării valorilor autentice ale literaturii românești. În lumea noastră, adesea bântuită de superficialitate și grabă,  prof. Aristotel Pilipăuțeanu —a rămas un stâlp al rigoarei, al pasiunii și al respectului pentru cuvânt. Întotdeauna însoțitorul meu în creștere, cu o înțelegere profundă și cu o încurajare care nu a lipsit niciodată, mi-a arătat cum critica poate fi, în același timp, blândă și sinceră, corectă și plină de iubire.

Astăzi, când nu mai este printre noi ci în universul îngerilor, rămâne amintirea unui om minunat, părinte și bunic, dar și o figură esențială a culturii românești…

Eternitatea nu e doar un spațiu al timpului fără sfârșit, ci o amintire vie în inimile celor care l-au cunoscut și iubit. Astfel, Aristotel Pilipăuțeanu trăiește în fiecare rând citit și în fiecare cuvânt scris cu pasiune….

Binecuvântată să-i fie lumina, niciodată nimeni nu-l poate înlocui în sufletele celor… care l-au cunoscut și au colaborat cu domnia sa!

Eternă recunoștință… Maestre!