PERSONALITATEA    ZILEI –

GEORGE    ENESCU

 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani – 4 mai 1955, Paris

„Pianul meu nu era nici un Steinway, nici un Gaveau; era un instrument foarte vechi şi modest, sec, complet ostil oricăror nuanţe pe care ai fi dorit să le soliciţi: dar în fine aveam un pian!… Când n-ai putut face altceva decât să cânţi melodii, fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să înlănţui acorduri! Un pahar de apă proaspătă nu poate face omului însetat mai multă plăcere”.

Prima compoziţie muzicală, la doar 5 ani

Ca şi când toate aceste preocupări nu ar fi fost de-ajuns să umple timpul unui băieţel de 5 ani, George Enescu se dedică şi primelor sale compoziţii. Manuscrisul celei mai vechi dintre ele păstrează încă pe copertă scriitura stângace a precocelui compozitor: „Pământ român, operă pentru pian şi vioară de George Enescu, compozitor român, în vârstă de cinci ani”.

Doi ani mai târziu, Enescu se prezintă din nou în faţa lui Caudella, care, remarcând progresele copilului, îl sfătuieşte pe Costache Enescu să-şi trimită fiul pentru continuarea studiilor la Viena. Era un important efort material pentru bătrânul Enescu, dar talentul băiatului merita orice sacrificiu. Mult mai profunde sunt însă durerea şi neliniştea pe care le resimte micul virtuoz, obligat să-şi ia rămas bun pentru totdeauna de la lumea copilăriei sale: „Aveam deci să părăsesc această ambianţă rurală, caldă, fericită […] Văzând cum se îndepărta casa natală, locul unde ai trăit înconjurat de afecţiune, de îngrijire, de atâtea privelişti ale naturii, încerci întotdeauna sentimentul neliniştitor că spui copilăriei un definitiv adio”.

La Viena, copilul Enescu a concertat în prezenţa împăratului Franz-Joseph

Enescu pleacă spre capitala valsului european însoţit de mama sa, care urma să-l vegheze de-a lungul studiilor sale. Primul pedagog în ale viorii va fi Sigismund Bachrich, apoi, după doi ani, în 1890, va fi admis în clasele superioare ale Conservatorului din Viena, unde va studia cu celebrul profesor Joseph Hellmesberger. Acesta făcea parte dintr-o dinastie de muzicieni de bună calitate, printre prietenii săi numărându-se şi Brahms, pe care de altfel Enescu îl va întâlni în casa profesorului său. Nici n-ar fi putut să rateze întâlnirea cu idolul tinereţii sale, Johannes Brahms, de a cărui muzică va rămâne legat toată viaţa, având în vedere că micul Enescu fusese luat în gazdă de către Hellmesberger, după reîntoarcerea în ţară a mamei sale, grav bolnavă.

Dar Hellmesberger senior, în acelaşi timp şi directorul Conservatorului, va fi doar unul dintre dintre cei care-i vor desluşi copilului român tainele muzicii. Ceilalţi magiştri se vor numi Ernst Ludwig (pian), Josef Hellmesberger junior (vioară) şi mai ales foarte popularul Robert Fuchs, profesor de armonie şi compoziţie, printre ai cărui elevi se număraseră Mahler, Zemlinsky şi Sibelius.

În atmosfera încărcată de muzică a Vienei şi printre atâţia compozitori, dirijori şi profesori, Enescu începe să înţeleagă întreaga măreţie a fenomenului muzical, dându-şi seama că studiul viorii e doar o mică părticică a acestui univers. În prima vacanţă de vară petrecută în ţară, îşi începe şi prodigioasa activitate concertistică, la nici 8 ani, pe 24 iulie 1889 participând la un concert de binefacere în folosul săracilor desfăşurat la Slănic Moldova. Urmează o serie de concerte publice, date în capitala Austriei, iar în 1891 va da chiar un concert particular la Curtea din Viena, în prezenţa împăratului Franz-Joseph.

În vara lui 1893, George Enescu îşi finalizează studiile obţinând note maxime la toate disciplinele, însă preferă să mai rămână un an în cadrul Conservatorului vienez pentru a-şi aprofunda cunoştinţele de compoziţie la clasa lui Robert Fuchs. Următorul profesor de compoziţie îi va fi însă mult mai celebrul Jules Massenet – autorul operelor ”Manon” şi ”Werther” – cadru didactic al Conservatorului din Paris, acolo unde Enescu se stabileşte din 1895, cu banii tatălui în buzunar şi cu recomandarea lui Hellmesberger către Massenet în mână. „Lua sfârşit perioada vieneză din biografia artistică a lui Enescu. Anii de comuniune cu valorile culturii muzicale germane sunt de o imensă importanţă în formarea spirituală a acestuia… La lumina lui Brahms şi Wagner a început a desluşi micul Enescu sensul Muzicii, al celei mari şi autentice, şi tot ei au fost cei care au declanşat în sufletul lui hotărârea de a depăşi profesiunea de violonist” (George Bălan).

FRAGMENT  DIN  ARTICOLUL  ”GEORGE  ENESCU  DE  LA  JORJAC  LA  OEDIP”, APĂRUT  ÎN  REVISTA ”HISTORIA”, SUB  SEMNĂTURA  LUI  DAN  FALCAN