„În limbă o naţiune se priveşte pe sine însăşi într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă, unele ceva mai şterse de vechime sau de împrejurări, dar în care totuşi ea îşi recunoaşte pe deplin individualitatea, cum a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte şi iarăşi înainte, cum a ajuns acolo unde este.” (B.P. Hasdeu)

„A vorbi despre  Limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.”  (Nichita Stănescu)

”Toate limbile au, probabil, o zi a lor în care se joacă de-a v-ați ascunselea pe dinlăuntrurile maternei lor rostiri și rostuiri. Și, precum frumoasele curtezane ale lui Tițian, își piaptănă îndelung pletele în oglindă minunându-se de mătasea aurie si înmiresmată a părului lor neîmpletit încă în complexele volute leonardești ale metaforelor și hexametrelor…

Dar limba română? E aproape imposibil s-o caracterizezi în lapidaritatea unei metafore, vorbitorul ei nativ fiind. Eşti locuit de ea şi ar trebui să ieşi din locuirea ei pentru o clipă. Sau s -o auzi după ce aproape că ai uitat-o. N-o poţi sesiza decât din perspectiva unui alt idiom, după cum inflexiunile propriei tale voci nu pot fi percepute ca atare decât din exterior, de cei cu care vorbeşti. E semnificativ faptul că cea mai frumoasă poezie românească închinată limbii române, rămâne tot poemul  <<naiv>> al lui Mateevici basarabeanul, cel care era nevoit s-o grijească și s-o apere vorbind-o, păstrând-o astfel ca o comoară incoruptibilă adânc  <<îngropată>>  în glia inimii.

Cioran nu bănuia în anii 50, când își manifestase disprețul suveran privind minoratul idiomului său matern între marile limbi ale culturii europene că, în urmă cu 16 ani, o mare ambasadoare a sufletului românesc în limba franceză, și anume Elena Văcărescu, își mărturisise recunoașterea unei mari iubiri tocmai pentru acea parte intraductibilă a unui poet, era vorba de Mihai Eminescu, <<magnific zidit în casa limbii române>>, poet căreia visul ei cel himeric îi hărăzea o lume europeană a viitorului care să-l citească întocmai cu ochiul limbii lui!”    (Șerban Foarță)