Foto:”De pe deal!”

BIBLIOTECA   DE   PROZĂ   SCURTĂ

O   frunză  în  derivă…

Îmi place să călătoresc cu trenul încă din copilărie. Mult mai mult decât cu mașina. Trenurile au o magie care mi-a plăcut mereu. Ador întreruperea ei ritmică, ador cum ”se desfășoară” peisajele pe rând, ador să privesc periferia marilor orașe, într-un cuvânt, totul. Pe ”lista mea de dorințe” este o călătorie lungă, mare cu trenul. Nu-mi place să trăiesc ”conform programului”, doar merg… la infinit. Iubesc oamenii cu care călătoresc. Ajung  așa să-mi cunosc natura firii foarte repede.

Îmi place să ascult lucrurile inteligente și supărătoare ale oamenilor. Nu demult  am călătorit din nou. De îndată ce m-am urcat în tren și îmi iau locul, se instalează o pace imensă. Un om cu părul răvășit, obosit, ”cu  ochii răsuciți”, dar categoric bine îmbrăcat, stă în fața mea. Se vede pe fața lui, este  obosit și trist. Nu îndrăznesc să  spun  nimic. Pot ghici care ar putea fi problema! El  rupe tăcerea. Vocea lui tremură, moartă. Începem să vorbim, dar vocea lui s-a înecat în lacrimi. Zice că ii este rușine de ce i s-a intâmplat, cu o femeie  respectată, care a absolvit cu diplomă o facultate… El spune că ea nu va mai fi niciodată la fel. Ei bine, acum am devenit curioasă.  Am luat pâinea mea  obișnuită și l- am servit. M-a făcut lacomă după asta. Se pare că nu a mâncat de  câteva zile!

Apoi mi-a spus ce s-a întâmplat cu el. S-a cunoscut   cu ea, prin 2003 – 2004, pe internet! ” Și  eu  sunt la fel, un bărbat cu  studii superioare. Ne-am întâlnit de câteva ori în moteluri mici… Viața părea împlinită! Am cerut-o în căsătorie, a aceeptat… Dar căsnicia nu a fost ceva luminos, nu a atras prea multă atenție… Eu ca bărbat m-am simțit bine! Am câștigat  mulți bani  și ne-am permis mai mult… Dar ea  mi-a făcut viața mai rea…Atunci  când cei doi copii ai noștri puteau deja zbura!. Scandalul a izbucnit din cauza faptului că  un prieten al meu i-a sugerat  să ne mutăm  într-un apartament din Capitală! <<Pentru că  nu mai are bani pentru a îngriji o casă cu grădină!>> – așa s-a plâns prietenului meu! Nu am mai putut să  stau acasă… Să ne închiriem un apartament în București! Să îmi dau demisia de la serviciu, că la București vom începe o viață nouă!”

Oh, ”și-a ars totul” în spatele lui… Furios și-a dat demisia, gândind că  va avea o perspectivă mai bună! Copiii erau mari, ea m-a consolat și am plecat cu toții, închiriind un apartament  în centrul Capitalei Îmi aminteam atunci  cât de frumos petreceam  împreună cu ea la motel!” Proprietarul a cerut să închiriem apartamentul  pe un an… Ieșeam împreună, era frumos și la București, dar când am venit să revăd casa noastră, aceasta trebuia  reparată! Am plecat  doar cu banii de drum, când fiind în tren, am primit mesajul ei, pe telefon:<<pentru noi, totul s-a sfârșit! Să nu mă mai  cauți! Profilul tău e fals, ca viața ta!>> Am primit și  o scrisoare, care m-a prăbușit pe loc! Era în poarta casei, pe care scria <<SFÂRȘIT!>>,  doar atât!”

Acum, însetat,  mergea acasă, dar unde acasă? Cine a mai rămas? Nimeni! Nici cu un  loc de muncă, fără familie! Nu îi este rușine să plângă tare! Am coborât și i-am lăsat restul de pâine și o sticlă cu apă… Și m-am gândit la ea… Nici nu-mi pot imagina,  ce s-a întâmplat cu ea? O frunză  în derivă, prinsă de vânt…

 

Față în față

 

– La ce mă gândesc?

– Ei bine,  la ceea ce avem! În această dimineață mă gândeam la câtă schimbare trebuie să ajungă generația noastră! Știu, strămoșii noștri au avut și ei probleme, războaie, totuși ”și-au făcut treaba”! Totul se întâmplă diferit cu noi. Evenimentele s-au accelerat prea repede, nu putem tine pasul cu ele.

– Dar acum, asta e lumea fără chip? Asta e prea mult, știu, pentru asta nimeni nu poate fi învinuit… Asta ar putea fi  <<colac de salvare>>, dar mi-e scârbă de ce stă în spatele ei. Mulți oameni se ascund în spatele măștii. Iubirea, impreună, dorința de a ajuta nu s-au dezlănțuit până acum! Dar acum, cu această mască  chiar trecem  toate problemele cu nerușinare…Un lucru singur  rămâne-   OCHII NOȘTRI, oglinda sufletului!

–  Nu-ți poți acoperi ochii! Să vezi în ochii tăi ce acoperă masca, să vezi ura, să vezi iubire, când ai jale, lacrimile îți curg, spre ochi și inima nu poate minți… Îmi place să privesc oamenii față în față și aș vrea să nu se uite în altă parte sau să se uite în altă parte. Să ne facem treaba și  să îndrăznim să ne privim în ochi deasupra măștii

 

Fiecare știe singur povara ce o duce!

 

Cred că nu sunt singura  care dispare,  dar  dacă mă întorc în timp? Sincer, nu știu dacă aș  mai recunoaște ceva… A fost prea mult pentru mine! A fost bine, dar a fost și mai rău. Consider că acest mare secret al sorții, că nu știm ce se va întâmpla, este un lucru bun. Speranța, că după orice rău, va fi și bine, este o forță de susținere. Atunci vine ceea ce trebuie să vină!  Am avut zile frumoase, mai puțin frumoase, dar au fost  și zile când simțeam că nu mai pot…

Cândva, când mă simțeam foarte singură, cineva mi-a spus :” Dumnezeu îți dă o povară doar cât poți duce, când vede că te prăbușești, te ajută!” Și eu aș putea experimenta asta de multe ori. Când nu am putut vedea ”luminița de la capătul tunelului”, au venit ajutoarele! Dar, nu pot realiza un lucru fără să fiu neliniștită – ca să nu mă gândesc la ziua de mâine, să trăiesc clipa! Nu pot trece peste asta – ”pot. nu pot”, nu am destulă credință.!

Atât de multe,  cu atât de multe încercări m-am confruntat,  încât am ajuns într-o fundătură! Îi invidiez pe acei oameni care trăiesc pentru ziua de azi! Nu vă gândiți la ziua de mâine! Asemenea  oameni  gândesc pozitiv, acesta este un dar de la Dumnezeu sau încă nu au suferit încercări amare?

Adevărat, nouă oamenilor ne place să ne arătăm, să ne ascundem greșelile și supărările. Ne este rușine când boala ne înconjoară, ne este rușine când avem dificultăți financiare, ne este frică de ce cred alții despre noi.! Acestea  sunt timpurile de acum! Poate că ne înșelăm aici. Viața noastră ar fi mai ușoară dacă ar fi o carte deschisă? Poate mulți oameni ar încerca să ajute? Pentru că ar fi crud, foarte crud dacă toată lumea ar întoarce spatele!

Omenirea încă nu s-a coborât la acest nivel, nu poate fi atât de rea, sau poate? Atât de multe lucruri s-au întâmplat, atât de multe schimbări… De la săraci la bogații noi, de la bogați la săraci, încrederea este pierdută!

Să ne ducem crucile, fiecare știe singur povara ce o duce! Ne trece soarta, învățăm cu durere! Nici nu am fi ghicit despre unii câtă jale au târât după ei, apoi…să descoperi – când se va dezvălui- că alții se ascund în spatele nostru…Noi nu putem  să punem întrebări, nu răspundem. Nu există nicio comunicare!

Ce se întâmplă dacă oamenii  ar încercat să ducă povara împreună? Sa ajutăm puțin?  Ne-am limitat la noi, doar avem aceeași soartă, atât  săracii  cât și bogații… Purtarea poverei este până în mormânt.

Nu o putem lua de la capăt, poate e mai bine așa. Cunoaștem trecutul din spatele nostru, din fericire nu putem cunoaște viitorul. Un lucru pe care l-am putea face este să fim mai toleranți cu semenii noștri. Fii mai deschis, înțelege problemele altora și nu-ți bate joc de slăbiciunile altora!

Cred că viața noastră ar fi mai bună pentru că împreună e mai ușor să punem capăt problemelor. Nimeni nu știe ce îți aduce viitorul, poți fi fericit azi, poți fi nefericit mâine, așa că hai să încercăm cu toții să ne gândim la asta!     Fotografie și texte (adaptate)  de   Aranka Demes