MINUTUL DE CULOARE ȘI EMOȚIE
La Cluj Napoca a avut loc inaugurarea noului sediu al Academiei de Muzică ”Gheorghe Dima” și dezvelirea lucrării ,,Heritage” a sculptorului Liviu Mocan.
Lucrarea ,,Heritage”, amplasată in fața noului și spectaculosului sediu al Academiei de Muzică ”Gh. Dima” din Cluj, condensează ireproșabil câteva constante ale sculpturii lui Liviu Mocan, dar propune și un apel direct la identitatea instituțională a Academiei de Muzică. Pe de o parte, se vede clar filonul său recognoscibil: verticalitatea monumentală, proporțiile care amintesc de arhetipuri simbolice (coloana, flacăra, organicul care creste spre cer), limbajul abstract construit din forme geometrizate și ritmuri repetitive. Mocan lucrează mereu pe axa dintre organic și sacru, dintre concret și trans-istoric, propunând forme care trimit la origini și, în același timp, la transcendență. Prezența sferei, a segmentului curbat, a multiplicității integrate într-un singur ansamblu e o constantă în creația lui, ca și gestul de a ridica privirea către cer.
Pe de altă parte, destinația lucrării îi modelează direct iconografia. Sculptura preia simbolul lirei, dar îl reconstruiește printr-o logică structurală proprie: cele cinci elemente, așezate asemenea liniilor portativului, devin coloane de susținere, între care se deschide spațiul vibrației. Inserția notelor muzicale, tratate ca relief ornamental, funcționează deopotrivă ca ornament realist și ca un limbaj vizual care introduce memoria muzicii chiar în textura materialului. În felul acesta, obiectul e mai mult decât o metaforă a muzicii, e aproape un corp arhitectural care conține muzica în sine, ca și cum portativul ar fi devenit el însuși materie.
În raport cu universul lui Liviu Mocan, sculptura e o sinteză între abstratul cu miză spirituală și figurativul simbolic. Pentru Academia de Muzică, lucrarea ”Heritage” joacă și rolul unui semn identitar și al unui instrument metaforic: muzica este văzută ca o construcție cosmică, un fel de înălțare în care ritmul și armonia se transformă în arhitectură. Cele cinci segmente pot fi citite și ca cinci stâlpi ai educației, ai tradiției sau ai direcțiilor muzicii, dar rămân și un portativ deschis, invitând la interpretare.
În ansamblu, sculptura are forța de a lega două planuri: cel academic, care cere un simbol explicit, și cel spiritual, pe care arta lui Mocan îl invocă mereu.
Rezultatul este un obiect monumental, construit pe mai multe niveluri, care nu se închide într-un mesaj univoc și rămâne mereu disponibil și permeabil unor lecturi multiple, asemenea partiturii înseși care așteaptă să fie trezită la viață și transformată în muzica pe care, latent, o poartă chiar în sine. A consemnat criticul de artă Pavel Șușară