Ziua  Patrimoniului  Cultural   Imaterial  al   Umanității

Cultura? O banalitate — un termen asimilat de orice individ, înţeles însă de foarte puţini dintre aceştia. Tradiţia — o seamă de manifestări privite de la distanţă, acolo unde nu au fost deja intrate in conul de umbra al uitării, ceva ce nu ne mai atrage, fiind un produs al unei societăţi învechite. Am putea enunţa că ce-i al nostru este la îndemână, iar ce este al altuia este tentant… Hărţuiţi de contextul unei societăţi moderne, uităm să privim cu luciditate originile ce ne definesc pe fiecare dintre noi şi pe fundamentul cărora ne-am definit ca personalitate civică, etică, morală sau profesională. Prin natura preocupărilor cotidiene, uităm de cele mai multe ori de aspectele care, prin natura şi funcţia lor, ne ancorează într-o realitate fundamentată pe origini sănătoase, sau nu… Omul societăţii moderne îşi manifestă preocuparea pentru componenţa materială din imediata vecinătate a fiinţei sale, uitând cu desăvârşire că, la baza acestei materialităţi se regăseşte procesul evolutiv atotcuprinzător.

Intelectul este cel ce trebuie activat, instruit, educat, pentru a putea elabora producţii, atât materiale, cât şi spirituale. Suficienţa, caracteristică a societăţii globalizate, trece în plan secund sau în uitare hrana spirituală a individului, creându-se, astfel, nu o relaţie, ci o antiteză între materie şi spirit. Această disociere nu ajută cu nimic patrimoniul cultural naţional al neamului românesc. Patrimoniul este entitatea conştientizată ca avere părintească sau totalitatea bunurilor care aparţin colectivităţii, administrate, însă, de organele statului (bun public) sau bunuri spirituale care aparţin întregului popor, întregii omeniri.

Dacă privim cu atenţie către istoricul cuvântului ”patrimoniu”, vom constata utilizarea acestuia din vremuri străvechi, ajungând să fie extinsă noţiunea, pentru a putea cuprinde şi patrimoniul cultural, pe la 1921, de către filozoful Henri Bergson. La nivelul secolului al XVII-lea regăsim lucrarea ”Codex Caioni”, căreia i se alătura ”De neamul moldovenilor, din ce tara au ieşit strămoşii lor” a lui Miron Costin (1675), continuând cu ”Descriptio antiqueet hordieni status Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir (1714–1716), cu stolnicul  Constantin Cantacuzino (1716), Anton Maria del Chiaro (1718), Ion Neculce (1732), iar către sec. XIX — Franz Joseph Sulzer (1781–1782).

Deschiderea de sec. XIX este realizată de scrierile lui Vasile Alecsandri, care impulsionează şi apariţia, în 1866, a Societăţii Literare Române, urmând aportul lui Vasile Alexandrescu Urechia, Grigore Silaşi, Bogdan Petriceicu Haşdeu, între timp luând fiinţă şi Academia Română (1879), către care ajung un număr de manuscrise cuprinzând culegeri de folclor.

Secolul XX se sprijină pe studii şi publicaţii ale muzicologului Dumitru Georgescu Chiriac, Ovid Densuşianu şi iau fiinţă Arhiva Fonogramică a Ministerului Culturii şi Artelor, Institutul de Folclor, care devine, ulterior, Institutul de Etnografie şi Folclor iar, în cele din urmă, Institutul de Etnografie şi Folclor ”Constantin Brăiloiu”. Din acest moment lucrurile ar fi trebuit să intre pe un făgaş normal al cercetării. Instituţiile îndrituite să se ocupe cu acest aspect au avut un rol important până la un anumit moment, când, probabil, contextul social modern a adus cu el o dinamică a evoluţiei la care unii s-au adaptat, iar alţii au pierdut startul. Nimic nou, doar că istoria „nu înţelege, vrea să fie înţeleasă şi nu iartă”… Oare patrimoniul a fost preocuparea celor mai sus amintiţi sau vocea conştiinţei lăuntrice?

Culturile lumii? Evidente!!! Cultura românească? O povară, un balast, o producţie trimisă la periferia societăţii… Atitudinea politicienilor de la orice nivel, fie că fac parte din aparatul central, fie din administraţia locală, vis-à-vis de fenomenul cultural, este una de ignoranţă, repulsie şi defăimare. Oare de ce ?

Patrimoniul cultural imaterial stă la baza etnogenezei poporului român. Conducătorii acestui neam ar trebui să se aplece cu determinare şi responsabilitate asupra prezervării acestui filon de cunoaştere a identităţii, astfel încât, peste alte câteva zeci de ani, urmaşii urmaşilor noştri să se poată identifica… Aş dori să trăiesc clipa să pot să-i dau dreptate lui Alexandru Vlahuţă, care spunea că „într-o tara atât de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „SUNT ROMÂN !”… Articol  realizat de lector universitar  doctor  Viorica Barbu Iurașcu – București 

Foto 1  de Sorin  Mihăilescu, vicepreședinte la Fundația Națională „Niște țărani”