Am găsit în bibliotecă volumașul ăsta din 1896, care adresează o întrebare fundamentală : este omul liber?

CITIȚI   CĂ   NU  GREȘIȚI!

Septembrie 1997 : aproape 20.000 de mineri din Valea Jiului au rămas fără loc de muncă, după prima şi cea mai dură serie de concedieri colective din România. Septembrie 2007 : cei care au mai rămas să muncească zi de zi sub pământ se consideră norocoşi pentru că au un loc de muncă. Între aceste două repere în timp, Valea Jiului a trecut prin convulsii sociale fără precedent, statisticile oficiale au înregistrat rate ale şomajului inimaginabile, iar mulţi, prea mulţi dintre cei care se băteau „să ia ordonanţa” au cunoscut cu adevărat disperarea.

Cele mai răsunătoare poveşti de succes pe care le ştiu sunt legate de succesul foştilor mineri în domeniul artistic, şi mă simt mândru că mă număr printre prietenii lor. Coregraful Nicolae Nicoară a fost miner la Aninoasa, şi după disponibilizare şi-a împlinit vocaţia scenei. El a dus Ansamblul Parângul din Petroşani pe scene importante din Europa, şi a reuşit să se facă respectat într-un domeniu care n-are nimic de-a face cu meseria din cartea de muncă, ci numai cu talentul şi pasiunea. Marian Boboc ştie şi el cum arată mina pe dinăuntru, dar asta nu l-a împiedicat să devină membru al Uniunii Scriitorilor şi promotor al mişcării culturale în Valea Jiului, încă de pe vremea cînd era miner. De altfel, el pare să-şi redescopere rădăcinile din acest domeniu, pentru că cele mai recente cărţi pe care le-au publicat recuperează istoria recentă a mineritului. În sfărşit, dar nu în cele din urmă, se cuvine amintit, dar mai ales citit, poetul Ion Pascal Vlad, cel care compunea poezii în ritmul pilei cu care lucra la Livezeni, şi care are volume de versuri ce pot sta oricând alături de cele ale poeţilor de care auzim cu toţii. Tot disponibilizat, dar de la CFR, e şi prietenul meu Constantin Câmpeanu, care e poet, dar şi sculptor, pictor şi zburător cu parapanta (deşi aici mai are încă de lucru la aterizări…) şi e foarte mândru de mîinile lui mari, bătucite de anii petrecuţi în atelierul de la Depou, lîngă locomotive şi vagoane. Toţi aceştia, şi mulţi alţii ca ei, se cuvin recunoscuţi pentru meritul de a-şi fi depăşit condiţia fără să facă din asta un titlu de glorie şi de a-şi fi urmat pasiunea pînă la capăt.

În decembrie 2006, pe când toată suflarea românească se pregătea să se bucure de intrarea în Uniunea Europeană mai ceva ca de majorarea pensiilor, un grup de copii din Petrila îşi dădeau cu părerea asupra acestui eveniment epocal pentru naţiune, dar nu oricum, ci într-un cadru organizat.Mai precis, la Clubul Copiilor şi Elevilor din Petrila, acolo unde, la ideea directorului Constantin Barbu, a funcţionat un cerc de jurnalism, la care cu bucurie am luat parte. Iată  câteva gânduri însemnate  atunci…

”Când vom intra în Uniunea Europeană totul se va schimba. Toate electro – casnicele se vor ieftini şi salariile se vor mări. Nu vor mai exista second handuri. Se vor da amenzi pentru orice furt. Eu cred că nu vor mai exista hoţi. Toate maşinile vor avea o singură culoare. Va exista trei zile weekend-uri. Se vor ţine multe spectacole. Se vor ţine toate sărbătorile printr-o paradă. Se vor pune neuane şi seara vor fi aprinse. Copiii premianţi din şcoli vor fi premiaţi în faţa tuturor oamenilor.”

Roxana Georgiana P. clasa a VI a :”Mie sincer îmi place mult Petrila că este frumos decorat, cât de puţin curat şi are o comunitate unită. Ceea ce nu-mi place e că unii copii au un comportament agresiv, atacă alţi oameni, vorbesc urât şi nu învaţă, unele blocuri trebuie renovate şi vopsite. Copiii vagabonzi trebuie educaţi şi învăţaţi să se comporte ca ca oamenii normali.Trebuie să fie totuşi mai curat ca în alte ţări aderate la Uniunea Europeană, mai ales aş vrea ca şcolile  să fie mai îngrijite şi profesorii să fie calificaţi. Aş mai vrea ca în Petrila să fie un adăpost de animale, un supermarket şi o şcoală de corecţie. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, în Petrila totul se va schimba chiar dacă nu vrem.

În Petrila, oraşul ăla de doi bani, unde timpul curge la fel în fiecare zi şi berea e din ce în ce mai proastă.Oraşul ăsta are nenumărate feţe, pe potriva celor care îl descoperă.Uite, de la mine de pe balcon, bunăoară, văd un morman de gunoaie, (semn de bunăstare) iar de pe geamul sufrageriei îmi zâmbeşte pădurea. Petrila mai poate fi liniştită ca o catedrală, atunci când nu se aud manelele, urât mirositoare ca un hârdău, atunci când dă căldura, ori un viitor oraş european, cu gaze şi asfalt nou, atunci când se apropie alegerile.

Locuitorii Petrilei sunt, ca peste tot, de toate felurile : şi buni, şi răi, şi mediocri, şi geniali, că doar şi aici e loc pentru toată lumea. Pentru mulţi, Petrila se confundă cu anii nebuni ai începuturilor sindicale, când aici era ţara lui Cozma, în timp ce alţii văd Petrila cu ochii lui Ion Desideriu Sîrbu, devenit, din scriitor ascuns în mină de comunişti, un produs cultural de lux, citat cu grăbire de orice ins cu oarece spoială de intelectual.      Foto și note   de  Ilie Pintea

+ BONUS   2  FOTOGRAFII (DE  PE INTERNET)  DIN   PETRILA