Pe Valea Slănicului, după unificarea localităților (Cireșoaia, Cerdac și centrul stațiunii) sub aceeași administrație, ortodoxia este în minoritate. Având în vedere că locuitorii din Cireșoaia tind spre centrul localității, primind locuri concesionate în Cerdac sau în stațiune, comunitățile ortodoxe din centrul stațiunii și din Cerdac au fost supuse unei presiuni permanente din partea cetățenilor catolici prin faptul că le-au devenit vecini sau le-au devenit soți sau soții – prin trecere la ortodoxie, e adevărat –, dar fără tradiție și experiență ortodoxe. Aceste familii oarecum „mixte” ajung să aibă copii care nu sunt interesați de nicio credință sau sunt interesați doar la nivel formal. Avem cazul unei familii unde soția a fost catolică, a trecut la ortodocși, s-a cununat ortodox și are doi copii. Ulterior, fără a se despărți, soția a ales să treacă din nou la catolici, hotărând să treacă și unul dintre copii la catolici. Aveam, ca profesor de religie, situația aberantă ca doi frați buni să participe la ore de religie diferite: unul la ortodocși și unul la catolici. Tatăl ortodox își aducea singur copilul ortodox la împărtășit, dar povestea nu se termină aici. Copilul trecut de mamă la catolici, sau crescut făcând religie catolică și împărtășit la catolici, ajunge adult și se căsătorește cu o fată dintr-o frumosă familie ortodoxă din altă localitate – unde nu sunt astfel de probleme – declarându-se… ortodox! Vă imaginați ce educație și ce credință va transmite el copiilor săi! Este drama viitorilor atei sau a indiferenților față de religie, din aproape toate familiile de acest gen, despre care nu vorbește nimeni. Doar dacă tânăra mamă nu va face un efort supraomenesc de a-și orienta soțul și viitorii copii spre ortodoxie.

În acest context Biserica ortodoxă din zonă pune accentul pe mărturisirea de credință făcută la fiecare Liturghie prin rostirea Crezului: „într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, deci pe existența unei singure Biserici, UNA, sfântă, sobornicească și apostolească – Biserica Ortodoxă a cărei învățătură și viață sunt conforme cu hotărârile soboarelor (sinoadelor) ecumenice. De asemenea s-a luat hotărârea ca la rugăciunea a șaptea de la Sfântul Maslu să se rostească: „iar pe Petru, verhovnicul și apostolul Tău, care se lepădase de Tine de trei ori, prin pocăință l-ai iertat și l-ai primit și i-ai făgăduit lui zicând: tu ești Petru și pe această piatră a mărturisirii tale voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea”. Astfel se va evita confuzia că Biserica este întemeiată pe persoana unui Apostol și credincioșii vor conștientiza faptul că a face parte din Biserică înseamnă în primul rând a mărturisi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. În Aghiasmatar apare varianta: „iar pe Petru, verhovnicul și apostolul Tău, care se lepădase de Tine de trei ori, prin pocăință l-ai iertat și l-ai primit și i-ai făgăduit lui zicând: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea (subl. n.) și porțile iadului nu o vor birui pe ea”. Aceste cuvinte – subliniate în text – induc credincioșilor ideea că Biserica este întemeiată pe o persoană.

Romano-catolicii, pentru a susține supremația papei față de toți episcopii (incusiv cei ortodocși), afirmă că ceea ce spune Mântuitorul lui Petru se referă la persoana Apostolului Petru și, ca urmare, Biserica este întemeiată pe PERSOANA oricărui papă, în calitate de urmaș al Sfântului Petru. Episodul respectiv are altă interpretare logică și ușor de văzut din context: venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Matei 16, 13 ș.u.). Apostolii au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre proroci” și Mântuitorul îi întreabă: „Dar voi cine ziceţi că sunt?”. Acum Simon ia cuvântul, ca fiind cel mai în vârstă dintre Apostoli, deci un fel de purtător de cuvânt al Apostolilor, și răspunde: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”. Din acest moment Simon este numit Petru, tradus prin piatră, dar piatra pe care a întemeiat Mântuitorul Biserica Sa nu este PERSOANA lui Petru, ci MĂRTURISIREA lui Petru, în numele tuturor Apostolilor, că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Deci Biserica se întemeiază pe o mărturisire de credință, nu pe un om.

Doctorul Alexandros Kalomiros scrie că romano-catolicismul în eforturile de a creștina popoarele Europei care erau încă barbare, „în loc să încerce să le ridice la înălțimile dificile ale credinței și vieții creştine, a încercat să prezinte creştinismul drept ceva uşor şi plăcut, sperând că în felul acesta îi va aduce pe barbari mai repede la Hristos. Astfel, în loc să-i înalțe pe barbari, a coborât Biserica. I-a clasificat învăţăturile, le-a făcut mai inteligibile, mai sistematice, mai teoretice. În felul acesta a început răspândirea scolastică a raționalismului şi falsificarea credinței creştine. Din taină şi viaţă în Sfântul Duh, creştinismul a devenit un sistem etico-filozofic, care mai târziu și-a găsit cea mai bună expresie în Summa Theologica a lui Toma d’Aquino”. Acesta este și astăzi modul de „păstorire” catolică a acestor „barbari” moderni, supuși celor cinci simțuri, care primesc, la vârsta de șapte ani, o pseudo-împărtășanie și o pseudo-mirungere. Cine nu cunoaște faptul că la catolici se postește cu lapte, ouă și… zeamă de carne? Vine, apoi, învățătura despre Purgatoriu care le dă posibilitatea să facă anumite păcate, iar ei să rămână neclintiți în dobândirea Raiului. Alături de acestea vine reducerea, ca timp, a slujbelor etc. Totul ca să fie cât mai plăcut celor cinci simțuri și omul, în căutarea lui Dumnezeu, să nu sufere foarte mult. Catolicismul este Raiul lui Adam inversat: Raiul în care a fost abrogată porunca postului. „Cel mai mare rău care s-a abătut vreodată asupra lumii – scrie medicul Alexandros Kalomiros – a avut crucea ca stindard. Teologii apuseni partizani ai doctrinei lui Aristotel şi adeziunea lor la gândirea raționalistă idolatră a Greciei antice, transformarea teologiei în filozofie, falsificarea credinţei, papalitatea, setea de putere și de autoritate pământească, cruciadele, combinarea religiei cu politica, inchiziția, activităţile misionare (care s-au dovedit a fi avangarda puterilor colonizatoare), cuceririle, războaiele, orgiile, înşelătoriile, umilinţele şi tirania au avut loc în numele Celui Răstignit. În fața acestei tragice deteriorări a religiei, era firesc ca ateismul şi protestantismul să apară ca o năzuință spre mântuire. Ar trebui să observăm că ateismul care a apărut în Europa nu a fost pur și simplu pasivitate, agnosticism ori o simplă dispoziție epicureică. Ateismul Europei nu a fost o negare academică. A fost o ură adâncă pentru Dumnezeul creştinilor aşa cum îl cunoscuseră în Europa; a fost o patimă puternică, o blasfemie, o indignare a sufletului omenesc (subl. n.)”.

Dar astăzi ateismul și protestantismul se întorc și împotriva ortodoxiei – ne spune același medic – fiindcă ateii și protestanții „detestă Ortodoxia pentru că o văd cu propriile lor criterii, cu propria lor mentalitate. O văd ca pe o variantă a catolicismului. Acest lucru nu se datorează unei rele-voinţe din partea lor, ci unei totale incapacități de a judeca cu alte standarde şi de a gândi cu o altă mentalitate. Catolicismul, protestantismul şi ateismul se află la acelaşi nivel. Sunt produse ale aceleiași mentalități. Toate trei sunt sisteme filozofice, rezultate ale raționalismului, adică ale concepției potrivit căreia rațiunea umană este fundamentul certitudinii, măsura adevărului şi modalitatea supremă de cunoaştere. Ortodoxia se află la cu totul alt nivel. Ortodocşii au o mentalitate diferită. Ei consideră filozofia o fundătură care nu l-a dus niciodată pe om la certitudine, adevăr și cunoaştere. Ei respectă rațiunea umană ca nimeni altcineva și nu o nesocotesc niciodată. O consideră unul dintre factorii folositori la detectarea minciunii şi descoperirea greşelii. Dar ei nu admit că raţiunea umană este capabilă să-i ofere omului certitudine, să-l lumineze pentru a vedea adevărul ori să-l călăuzească spre cunoaştere. Cunoaşterea adevărată este revelația lui Dumnezeu şi a creaţiei Lui într-o inimă curățită de harul ceresc şi de strădaniile și rugăciunile omului: «Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!»”.

Un alt mare teolog, Ioan Gh. Savin, ne spune că într-adevăr cugetarea filozofică duce la ideea de divinitate și de religie, „dar pentru a trăi efectiv și practic raportul ce se naște din ideea de divinitate, dându-i un conținut și un înțeles, trebuie ieșit din atitudinea teoretică a filosofiei și intrat pe un alt plan al realității: acela al grației și al revelației. Al rugăciunii și nu al silogismului, al harului și nu al raționalului, al comunității sfințitoare – Biserica – și nu al aderenței întâmplătoare – sistemul. Al conștiinței păcatului și nu al constrângerii «maximelor morale». Al «renașterii spirituale», ceea ce înseamnă al transpunerii pe planul unei alte realități, aceea  a transcendenței și a eternității, deci a divinității, a religiei”.

Am arătat la începutul acestor rânduri scrise una dintre cauzele care duc la indiferentism religios. Copiii proveniți din astfel de familii nu-și găsesc rădăcinile nici în ortodoxie, nici în catolicism. Aici, în Slănic, la granița fizică dintre ortodoxie și catolicism, unde lupta spirituală ar trebui să se ascută, iar ortodoxia să iasă învingătoare prin credința luptătorilor ei, se întâmplă un fenomen ciudat: granița este transpusă uneori în interiorul familiei, prin căsătorii între catolici și ortodocși, iar rezultatul este în cele mai multe cazuri dezastruos. Apare omul „care nu judecă – cum scrie același Ioan Gh. Savin, ci reacționează doar în faţa mediului. Care-şi consumă între tejghea, masă şi saltea tot ce poate cere el de la viață și tot ce-i poate oferi lui această viaţă. Şi care nu se întreabă, mai ales, dacă alături de trup mai are și un suflet. Indiferenți de felul acesta sunt mulți. Mulţi şi inofensivi. Ei nu încearcă a-şi fonda sau măcar justifica, într-un fel sau altul, indiferentismul lor. Îl trăiesc doar. Şi adesea nici nu-şi dau seama de el. Sunt învinşii vieții. Anonimii ei. Un anonimat din care nici nu-şi dau osteneala de a ieşi. Legăturile lor cu viața sunt reduse la instincte. Debordați de mediu și târâţi de viață, sunt purtați de ea ca firele din duna stearpă de nisip. Unde să se mai prindă şi unde să mai crească floarea unui gând, cu lujerul sumes spre taina bolții infinite, de unde nu vine către ei decât arşiţă de soare sau întuneric de noapte?”

În concluzie, putem spune că partea apuseană a creștinismului a pierdut harul lui Dumnezeu odată cu schisma din 1054, iar Biserica Ortodoxă a greșit prin faptul că nu a trimis, imediat după schismă, mai mulți episcopi misionari la Roma care să dubleze episcopii schismatici și să creeze astfel o nouă structură a Bisericii Ortodoxe Apusene. Urmările acestei slăbiciuni? Momente groaznice ca cel din 1204, când apusenii au jefuit și violat pe „frații lor de credință” din Constantinopol sau atrocitățile din Muntele Athos, când mai mulți călugări din mănăstirile Zografu, Vatopedi, Iviron şi Protaton au fost martirizaţi de către catolici pentru credinţa ortodoxă. Consider că fiecare slănicean ar trebui să cunoască viața, activitatea și icoana Sfântului Marcu al Efesului, prin al cărui refuz de a semna actele Sinodului de la Ferrara-Florența (1438-1439) – spune Serafim Rose – a salvat ortodoxia de toate ereziile catolice impuse de unirea respectivă. În icoane Sfântul Marcu apare călcând în picioare un personaj gol sau îmbrăcat – Papa – reprezentat cu cele trei coroane pe cap, cu cheile și sabia Sfântului Petru în mână, având alături cutia cu indulgențe.   Preot  Cătălin ILIE, În  foto 1,  o imagine  veche -de patrimoniu – din Slănicul Moldovei

*Prezent în aceste zile în Turcia într-o  călătorie apostolică, Papa Leon al XIV – lea  a semnat, alături de Patriarhul ecumenic Bartolomeu o    Declarație  comună în care se arată: ” Conștienți că unitatea creștină nu este doar rezultatul eforturilor omenești, ci un dar care vine de sus, îi îndemnăm pe toți membrii Bisericilor noastre – clerul, călugării, persoanele consacrate și credincioșii laici – să caute călduros împlinirea rugăciunii pe care Isus a înălțat-o către Tatăl: ”ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).  Marcarea celei de-a 1700-a aniversări a Primului Conciliu Ecumenic de la Niceea, sărbătorită în preziua întâlnirii noastre, a fost un moment de har extraordinar. Conciliul din Niceea care s-a ținut în Anul Domnului 325 a fost un eveniment providențial de unitate. Cu toate acestea, scopul comemorării acestui eveniment nu este simpla amintire a importanței istorice a Conciliului, ci de a ne mâna să fim în continuu deschiși față de același Duh Sfânt care a vorbit prin [Conciliul de la] Niceea, în timp ce înfruntăm numeroasele provocări ale timpului nostru. Suntem profund recunoscători față de toți capii și delegații celorlalte Biserici și Comunități ecleziale care au binevoit să participe la acest eveniment. Pe lângă recunoașterea piedicilor care stăvilesc refacerea deplinei comuniuni între toți creștinii – obstacole pe care vrem să le abordăm pe calea dialogului teologic – trebuie să recunoaștem, de asemenea, că ceea ce ne leagă pe toți împreună este credința exprimată în Crezul de la Niceea. Aceasta este credința mântuitoare în persoana Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, homoousios [de aceeași ființă] cu Tatăl, care pentru noi și mântuirea noastră s-a întrupat și a locuit între noi, s-a răstignit, a murit și s-a îngropat, a înviat a treia zi, s-a înălțat la cer, și iarăși va veni ca să-i judece pe cei vii și pe cei morți. Prin venirea Fiului lui Dumnezeu, noi am fost introduși în taina Sfintei Treimi – Tatăl și Fiul și Sfântul Duh – și suntem invitați să devenim, în și prin persoana lui Cristos, fii ai Tatălui și împreună-moștenitori cu Cristos prin harul Sfântului Duh. Întăriți de această mărturisire comună, putem înfrunta provocările noastre comune dând mărturie pentru credința exprimată la Niceea prin respect reciproc și putem lucra împreună la soluții concrete cu o speranță genuină.”

 În această Declarație comună se mai menționează:” Convinși de importanța dialogului, ne exprimăm susținerea noastră continuă față de activitatea Comisiei mixte internaționale pentru Dialogul teologic dintre Biserica catolică și Biserica ortodoxă care, în faza actuală, analizează chestiuni considerate în istorie drept sursă de dezbinare. Pe lângă rolul de neînlocuit pe care dialogul teologic îl desfășoară în demersul de reapropiere între Bisericile noastre, recomandăm și celelalte componente necesare ale acestui proces, printre care se află contactele frățești, rugăciunea și activitatea comună în toate acele domenii în care cooperarea este deja posibilă. Îi îndemnăm cu căldură pe toți credincioșii Bisericilor noastre, în special clerul și teologii, să primească cu bucurie roadele dobândite până acum și să se angajeze pentru creșterea lor continuă.  Obiectivul unității creștinilor cuprinde scopul de a contribui de o manieră fundamentală și dătătoare de viață la pacea dintre toate popoarele. Împreună ne înălțăm cu fervoare glasurile noastre implorând darul dumnezeiesc al păcii asupra lumii noastre. În mod tragic, în multe regiuni, conflictele și violența continuă să distrugă viața atâtor persoane. Facem apel către cei care dețin răspunderea civilă și politică să facă tot ce le stă în putință ca să garanteze încetarea numaidecât a tragediei războiului și cerem tuturor persoanelor de bună voință să susțină rugămintea noastră stăruitoare.”