Gara din satul Brusturoasa, denumită „Elie Radu”, în onoarea celui care a dirijat concepția și supervizarea  proiectului liniei ferate Târgu Ocna – Palanca. Gara a fost distrusă de aviația germană  în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

”Timpul nu stă în loc” și iată că a trecut aproape un an de când  la Biblioteca Municipală ”Radu Rosetit” din Onești  a fost lansat (într-o seară tot de iarnă autentică) primul număr al revistei ”Brusturoasa, Izvor de neuitare”! Cu apariții trimestriale această revistă,  fondată cu o mare pasiune și dăruire de doamna Liliana Atomulese, a ajuns la numărul 4 (redactor coordonator fiind publicistul Romulus Dan Busnea)! Revista ”Brusturoasa, Izvor de neuitare” se dovedește a fi ”oglinda” frumoaselor locuri străbătute de  Trotușul ”de munte” și prin statornicia  celor ce semnează în paginile revistei, ne bucurăm  de  articole  pline de un pitoresc aparte!

Am ales acum ca să răsfoim numărul 3 al acestei reviste și mai mult de atât să prezentăm  chipurile unor oameni ce au intrat în conștiința locurilor. ”Primul portret”  este al bunicului matern, al doamnei Liliana Atomulese, ”Costache Volmer, cunoscut fiind drept Costică a՚ Brigaderului”, despre care aflăm:” Prinsese și primul Război Mondial, fiind născut în anul 1911. Cu siguranță, în copilăria mică a trecut prin lipsuri și greutăți greu de imaginat. Abia se căsătorise și avea deja doi copii, când a venit cel de Al Doilea Război Mondial. Au urmat alți doi copii, după câțiva ani. După puțină vreme, s-a instaurat regimul comunist.” Cu sufletul încărcat de cele mai tainice trăiri, nepoata sa scrie:” Îmi e aproape imposibil să refac, în vreun fel, parcursul vieții sale. A muncit atât de mult, apoi a îndurat foametea, stând flămând zile în șir, doar pentru a putea da ceva de mîncare copiilor foarte mici. Cunosc, de la mama mea, doar aceste părți întunecate, dar și pe acestea destul de superficial. Îmi imaginez că a avut și zile bune, a fost și el la vedre, la bal, poate știa glume…. Ce știu sigur este că era un grozav povestitor, chiar inventând povești. Știa toate constelațiile. Știa să recunoască toate păsările cerului. Era priceput la multe lucruri, ca toți oamenii acelor timpuri.”

Al doilea portret îl distingem din  interviul acordat de Elisaveta (Safta) Varlam dr. Narcis  Dorin Ion, istoric, Managerul Muzeului Național Peleș  din Sinaia. ”Sunt fiica generalului Radu R. Rosetti și a soției sale Ioana, născută Știrbey. Am să povestesc câte ceva, numai despre generațiile pe care le-am cunoscut eu. Tata s-a însurat în 1907 cu mama, care era cea mai mică dintre cei opt copii ai Mariei Ghica-Comănești și ai lui Alexandru Știrbey, fiul fostului domnitor Barbu Știrbey. Frații și surorile mamei mele au fost Elisa, Elena, Barbu, Zoe, Maria, Adina și George. Părinții mei n-au avut decât șapte ani de fericire, săracii, pentru că mama a murit în 1914, când m-a născut pe mine, al patrulea copil. Același lucru se întâmplase și în 1895, când bunica o născuse pe mama mea. Părinții mei au avut patru copii: Ileana (1908-1978), Radu (1910- 1980), Ioana (1912-1990) și eu. Încă înainte de Primul Război Mondial, părinții mei începuseră să construiască casa din strada Mihail Moxa, unde am locuit și ne-am petrecut tinerețea, din 1922 până-n 1935-1936, când tata a vândut-o. Tata a fost foarte îndurerat de moartea mamei și nu s-a mai recăsătorit. S-a ocupat însă foarte atent de noi, având sprijinul cumnatelor și cumnaților săi, care ne-au înconjurat cu toată dragostea lor”.

Din acest pilduitor interviu  despre  generalul Radu R. Rosetti mai aflăm:”În octombrie 1918, tata a plecat la Salonic împreună cu armata lui Berthelot și a fost primul ofițer român care a intrat în Bucureștii eliberați de trupele germane. Din ordinul guvernului român tata a rămas ca ofițer de legătură pe lângă Misiunea Militară Franceză comandată de generalul Berthelot. În august 1919, tata a fost numit atașat militar la Londra, unde a rămas până în noiembrie 1920, când s-a întors în țară. Noi am rămas în continuare în Anglia!” Pentru ca în finalul interviului să întâlnim ceva cutremurător , de la instaurarea comunismului în România:”Și tata a fost închis, și fratele meu a fost închis, și fiul meu a fost închis, și verii mei și mulți au murit în închisoare. Tata m-a impresionat însă foarte mult. Era bătrân, săracul, și bolnav, avea 72 de ani…”

Răsfoim alte câteva pagini ale revistei  și …”descoperim” un nou portret, al  artistului plastic Augustin Cojocaru, ce e dublat de rigoarea   pe care  o impune purtarea hainelor militare. Povestea sa  ne este împărtășită   de doamna  Liliana Atomulese:”Pornind încă din copilăria mică, adică de la 7-8 ani, Augustin avea să fie atras de dălțile de sculptor din atelierul tatălui său. Deși a fost ținut, o vreme, departe de sculele considerate primejdioase pentru el, Augustin a perseverat. Ani la rând s-a aplecat asupra bucăților de lemn, cărora le-a dat forme și le-a descoperit valoarea. Totuși, cariera lui nu s-a materializat în domeniul artei. După liceu, au urmat ani de studii la Școala Militară, apoi alți ani în Academia de Poliție Al. I. Cuza. Ca ofițer cu studii juridice, a activat apoi în cadrul Jandarmeriei Române, până la pensionarea din 2020. Deși disciplina militară i-a creat o atitudine fermă și un comportament necesar sever, sculptura și arta în general, i-au fost însoțitoare credincioase, ele aducându-i acea fericire dată de pasiunea împlinită. În timpul carierei militare, și-a adunat curajul, dar și lucrările, începând să expună. A stat alături de mari artiști plastici, la expoziții cu participare națională și internațională, în Bacău, Iași, Bucureștti, Oradea, Pitești, Botoșani, Constanța sau Piatra Neamț. Iar holul de la sediul unității i-a fost gazdă credincioasă în toți acei ani, expunând lucrări care le aduceau bucurie colegilor”. Cum toate lucrurile  frumoase au un curs  benefic, despre Augustin Cojocaru (nume  foarte apreciat în lumea artei plastice), mai este subliniat ”ceva de suflet”:”Dragostea sa pentru culoare, pentru pictură, a devenit atât de mare, încât s-a hotărât să o împărtășească, gratuit, copiilor din Brusturoasa, care își doresc asta. Și nu întâmplător în Brusturoasa. De când a ajuns aici, fiind în misiune, s-a îndrăgostit de satul nostru. De aerul curat, de peisajele care îl îndemnau să pună mâna pe culori și pensule. Atât de mult, încât și-a cumpărat aici o casă, cu livadă, pe un deal de unde se vede tot satul”.

Să ”întoarcem” un alt fir din crâmpeiul Brusturoasei, vorbind  despre  profesorul Ioan Mazilu, ”pentru că pe oriunde a trecut, profesorul  a răspândit bunătate, calm și lumină…”  Despre acest profesor este notată amintirea pe care i-o poartă Lenuța Mihăilă:” Dl. Mazilu era un profesor care crea întotdeauna, în clasă, o atmosferă relaxată, glumea cu copiii, cu toții îl iubeau nespus. În același timp, era și tare exigent în privința răspunsurilor la lecții, fiind și foarte drept în aprecierea elevilor. Scotea mulți elevi la tablă, uneori 5 – 6, alteori și mai mult de 10. Punea o întrebare, iar primul din rând trebuia să răspundă. Dacă primul nu știa, trebuia să răspundă următorul, dacă nici el, următorul și tot așa…” Tot ea își amintește că  ”dl. Mazilu, era tare sever în privința disciplinei. Dacă cineva întârzia la oră, era întors pe hol, apoi era obligat să ciocănească puternic în ușă, și să intre abia când i se răspundea. Dacă uita, dl. profesor îl întreba: <<Ai ciocănit?>>, <<Ai spus bună ziua?>> Apoi elevul era scos de mai multe ori afară și pus să repete aceste lucruri până le deprinde, iar lecția de bună purtare să fi fost înțeleasă nu doar de acel elev, dar de întreaga clasă.”

Este de remarcat faptul că în paginile acestei reviste întâlnim și alte portrete – exemplu a unor personalități din Brusturoasa: al preotului Florin Jitaru,  a familiei Nicoleta și Florin Condrea. Demne de interes  sunt paginile – evocare a Reginei Maria (realizate de publicistul Romulus  Dan Busnea)  și rândurile scrise de  tânărul aspirant ”la cuvânt și vocație”, Andrei Marian Balaj.

Cert este  că răsfoind paginile  cu atâtea   sensibile trăiri  ale acestei reviste, te bucuri de sclipirea  celor mai frumoase gânduri,  parcă într-o contemplare a vremurilor trecute și  a oamenilor care au vibrat la chemările timpului! Pentru că  are dreptate doamna Liliana Atomulese atunci când  scrie:” Pornind de la întâmplări petrecute în anii tinereții lor, poate din familie, poate din sat, și ajungând până la lucruri pe care știu să le facă, toate reprezintă o comoară!”

COMENTARII

 Vasile  Lucica Cercel

Ce timpuri frumoase erau pe vremea bunicilor noștri! Păcat că gara au stricat-o!