Pe ziduri vechi
Pe ziduri vechi îmbătrânește veacul
Și gloria străveche e-n ruine
Cresc nouri grei pe zările senine
Și-o cobe bulversează zodiacul.
Se-ncalcă toate legile divine,
Pe letopiseți moțăie diacul,
Înveninat de-atâta rău, săracul,
E primul care moare de rușine.
Din caier, lâna vremii-i toată toarsă
Iar lumea-i, de un timp, pe dos întoarsă
Și-un clopot bate de apocalipsă.
Acesta e sfârșitul omenirii:
Când semenii sunt împotriva firii,
Atunci chiar raiul intră în eclipsă.
Mai înainte de-a vorbi…
Mai înainte de-a vorbi, gândește
Și bea cu sete cupa fericirii
Că-n ea stă elixirul nemuririi
Și, ca să-l meriți tu te străduiește.
Nu lenevi, în zori mi te trezește,
Deschide geamul și vezi trandafirii
Că au ajuns în clipa înfloririi
Și-aroma lor mi te tămăduiește.
La gură să nu duci prea des pocalul
Că s-ar putea să mi te fure valul
Și, înainte de-a urî, iubește.
De cele scrise în scripturi ascultă
Că afli-aici înțelepciune multă
Și, înainte de-a muri, trăiește.
Până mâine
Dacă pleacă-ncepe dorul
Să mă mistuie-n tot locul
Şi nu pot găsi ulciorul
Ca să-i sting inimii focul.
Înc-o clipă mai rămâne,
Doar atâta ca să-mi spună:
,,Nu e chiar mult până mâine
Şi vom fi iar împreună!”
Dar degeaba-mi spune mie
Cu răbdarea să trec marea,
Până mâini e-o veşnicie
Şi se termină răbdarea.
………………………..
Când afară-i frig şi zloată,
Cumpănind mereu cuvinte,
Mai întorc a vremii roată
Cu aducerile-aminte.
Rondelul furtunii
Crengi risipite, arbori desfrunziţi
Iar din acoperişuri smulse scânduri,
Temeinică, livada mea de gânduri
Îşi leapădă toţi mugurii-nfloriţi.
Din case-acum ies oamenii grăbiţi,
Au mai păţit-o şi în alte rânduri:
Crengi risipite, arbori desfrunziţi
Iar din acoperişuri smulse scânduri.
Mai trec furtuni prin anii viscoliţi
Iar sufletu-i fântână în străfunduri.
De alte zări albastre-ademeniţi,
Ca visele, se duc cocorii-n cârduri…
Crengi risipite, arbori desfrunziţi.