BIBLIOTECA DE DUMINICĂ
Târgu Ocna în 1937 – cum arăta viața în târg acum aproape 90 de ani! Cui oare ? – dacă nu domnului Alexandru Colăcel, singuraticul (pentru că e unic!), ”iscoditor” al arhivelor , datorăm acest frumos articol din presa vremii, despre meleagurile trotușene! Iată acest fermecător balsam!
O viață oarecare a Târgului Ocna
Atmosfera de provincie o am în față, întruchipată viu, real, în acest târg mărunt, cu oameni și preocupări aşişderi, și care privit din vârful împădurit al măgurii, e doar cât pumnul. Târg moldovenesc, cuminte, cu strada principală asemeni unei uliți bucureștene, unde ies pe înserate notabilitățile și domnișoarele, primii să se cinstească la un pahar cu vin, și cele din urmă să arunce ochiade vreunui ofițer din garnizoana locală, ori vitrinelor cu manufactură, luminate de un bec. Târgul mai are câteva uliți, un hotel, un cinematograf sonor și o casă cu fete. Toate pe strada principală.
Duminica, mulți din ei, și în deosebi viligiaturiștii, trec podul de peste Trotuș ca să intre în marele parc Nastasache, ce se pierde în pădurile de brazi dela poalele munților. De aici, priveliștea are un farmec deosebit și parcă târgul, cu casele lui neregulate, capătă o frumusețe neverosimilă, așa rătăcit în singurătatea pădurilor și a munților ce-l priveghează.
MĂRIMILE LA „REGAL“
E un hotel. Cel mai bun din Tg. Ocna. Aici vin zilnic, fix la ora 6, mai marii târgului: ajutorul de pretor, șeful perceptor, directorul închisorii, colonelul și alți ofițeri. Se joacă bridge. Pe o cafea sau o halbă.
Văzut din curte, hotelul pare mai degrabă un han, cu un geamlâc lung de lemn, vopsit verde și câteva mese aliniate în ordine. Când s-a împlinit ora, se strecoară pe rând ajutorul de pretor, încet și gras, cu un cap de copil bovin; directorul închisorii, arămiu, cu buze de mulatru și voce cavernoasă; apoi perceptorul uscat și țeapăn; iar cel din urmă colonelul (activ sau în retragere), care abia se distinge alături de namilele din fața sa. E mic cât o șchioapă și are un aer sever de „țușt“ care se joacă de-armata.
Când îl vezi prima oară, te împinge o irezistibilă dorință de-a-l pitula în buzunarul de la vestă.
S-au așezat la masă. Au cerut o pereche de cărți. Colonelul își freacă bărbia de tăblia mesei. Începe jocul, tacticos. S-au împărțit în două tabere.
La un moment dat se aude un râs gras, rostogolindu-se ca un boloboc. E al jumătății de pretor. Câștigă.
Patronul, un grec cu ochii bulbucați și nas coroiat, semănând cu o bufniță, rotește privirile o clipă peste masa „mărimilor“ și se îndepărtează.
Mai în fund doi viligiaturiști beți discută animați, aproape să se certe pe o frază din Eclesiast:
— Mă, n-ai zis, zice unul ducându-și arătătorul la frunte, fac pariu pe o sticlă de bere că așa stă în Biblie: „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune“.
Omul e serios convins, zâmbind disprețuitor către tovarăș.
— Mie îmi spui?
Celălalt sare în sus:
— Ce ești într-o pană? Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune!
Au tăcut amândoi deodată, privindu-se cu o nemăsurată silă.
„Mărimile“ au lăsat cărțile.
— Opt șasul, fraților, eu merg acasă, m-așteaptă nevasta, exclamă perceptorul.
Și s-a ridicat drept, ca o mustrare.
Ceilalți au schimbat fețe-fețe.
— Opt? mergem și noi. Ții, am cam lungit-o…
În poartă, involuntar, s-au aliniat în aceeași ordine în care veniseră. Lipsea doar colonelul. Șeful perceptor îl strigă, căutându-l printre picioarele prietenilor, să nu se fi rătăcit cumva.
Jumătatea de pretor își desfăcu bulucii, aplecându-și gâtul, dar colonelul nicăieri. O luase pe ușa din dos să ajungă mai iute acasă, nedorind să supere pe doamna coloneasă, a cărei proporții, dela un timp, îi pricinuiau atâtea nopți de insomnie.
„PARADISUL PROMIS“
Când noaptea coboară din crestele munților și îneacă târgul în beznă, pe strada principală se aprind cele câteva becuri, radiind o lumină difuză și misterioasă. Și ceeace-i revoltător e că tocmai vis-a-vis se află „casa cu fete“.
Fără să vrei te uiți cum intră și ies bărbații. O, și câte se spun despre ofițeri. Nu, ei nu vin aici, le cheamă acasă, cu trăsura.
E mai ales una — Coca. O știe tot târgul. Se culcă cu căpitanul M. Dar numai cu el.
„Fetele“ nu au curajul să iasă ziua în târg. Le-ar ucide oamenii cu pietre. Le rabdă aici, de, că au nevoie băieții; alminteri…
Și sunt cuminți totuși, fetele. Aerul lor domestic, o anumită pudicitate (nu-și scot cămașa cu nici un preț) le dă mai degrabă aparența unor gospodine de treabă.
Nu-s pretențioase. Cât li se dă, iau. La Tg. Ocna o femeie costă tot așa de ieftin ca o bragă.
În grădină bărbații adulmecă domnișoarele cinstite, fără folos. Stingherite aici, dar în parc nu cutează niciuna să meargă. Cine știe ce se poate întâmpla…
Parcul e imens, boschete dese și întunecoase, văgăuni. O, nu, acolo nu se duc noaptea. Au pățit-o unele și târgul a tot vorbit pe socoteala lor.
Îți astupă gura, te trântește pe iarbă și nu te aude nici dracu.
Viligiaturistele sunt mai îndrăznețe. Nici n-au ce pierde.
Cu una n-a răsunat târgul întreg? Se aprinsese după căpitanul M., cel renumit cu boca. Chipeș bărbat, înalt cât plopul. Frumoasă și ea, bălană.
Într-o noapte a dus-o în parc, tocmai în fund. Gemeau ascunzișurile de perechi ce se dragosteau. Cânta pădurea de murmure, de gemete. Ți se încrețea pielea și-ți tremurau genunchii.
Așezați pe bănci, ofițerul cu femeia se mângâiau, se sărutau, dar când să treacă în desișul din spatele băncii se aude un gâfâit gros.
— Cine-i acolo? a țipat căpitanul.
— Să trăiți, dom’ căpitan, sunt eu sergentul Vasile al Stanoaiei, reg. infanterie, compania 3 trăgători!
Iși recunoscuse superiorul după voce.
Când a zărit femeia soldatul gol, a scos un țipăt și a luat-o la fugă, alungată ca de diavoli. A răsunat parcul de palme și hohote. A avut târgul de râs un an încheiat.
De aceea fetele se sfiesc să spuie că s-ar duce la parc. Îl jinduiesc, paradisul promis; dar prea e cu ponoase înserat.
Negustorii trag obloanele prăvăliilor, odihnindu-se alături de neveste, pe scaunele orânduite la marginea trotuarului. Cele două cofetării și cârciumile rămân deschise. Incepe promenada. Ofițerii apar de după colțuri lustruiți, înpintenați, rași proaspăt, șoptind în treacăt fetelor, vorbe dulci, ademenitoare. Mai sunt și liceeni, cu șapca trasă pe-o ureche, câțiva studenți, dar nu prea îi ia în seamă domnișoarele. Au mai multă trecere pe la școlărițele cu fundele negre în cap, și uitătura piezișă. Fetele mai serioase, adică acelea cu toc înalt și fardate, nu au zâmbete decât pentru ofițerii strălucitori. Idealul lor de bărbat și de soț. Uniforma strânșă ca un corset, cisme de lac, și pintenii, oh pintenii, care zornaie când le salută, luându-și poziție de „drepți“, cu degetele duse la chipiu : – S’traiți Păcat doar că nu’s prea serioși. părinții pântecoși, au privirea ageră, și urmăresc desfășurarea plimbării, neslăbindu-le o clipă din ochi. Abia au răgazul să întârzie la capătul străzii. Ce chin ! Unele mai libere o cotesc spre grădina publică, unele caută muzica regimentul … „Grădina“ e tocmai cât un rond al Cișmigiului. Dar ei târgoveții sunt mulțumiți. Se învârtesc de jur împrejur, ca niște cai de circ, isbindu-se nas în nas. N’ai unde să te ascunzi. Boschete nu’s. Bănci da, dar te vede lumea …
Negustorii trag obloanele prăvăliilor, odihnindu-se alături de neveste, pe scaunele orânduite la marginea trotuarului. Cele două cofetării și cârciumile rămân deschise. Incepe promenada. Ofițerii apar de după colțuri lustruiți, înpintenați, rași proaspăt, șoptind în treacăt fetelor, vorbe dulci, ademenitoare. Mai sunt și liceeni, cu șapca trasă pe-o ureche, câțiva studenți, dar nu prea îi ia în seamă domnișoarele. Au mai multă trecere pe la școlărițele cu fundele negre în cap, și uitătura piezișă. Fetele mai serioase, adică acelea cu toc înalt și fardate, nu au zâmbete decât pentru ofițerii strălucitori. Idealul lor de bărbat și de soț. Uniforma strânșă ca un corset, cisme de lac, și pintenii, oh pintenii, care zornaie când le salută, luându-și poziție de „drepți“, cu degetele duse la chipiu : – S’traiți Păcat doar că nu’s prea serioși. părinții pântecoși, au privirea ageră, și urmăresc desfășurarea plimbării, neslăbindu-le o clipă din ochi. Abia au răgazul să întârzie la capătul străzii. Ce chin ! Unele mai libere o cotesc spre grădina publică, unele caută muzica regimentul … „Grădina“ e tocmai cât un rond al Cișmigiului. Dar ei târgoveții sunt mulțumiți. Se învârtesc de jur împrejur, ca niște cai de circ, isbindu-se nas în nas. N’ai unde să te ascunzi. Boschete nu’s. Bănci da, dar te vede lumea …
DICTATORUL
Cât e el de mic târgul, cu oameni așezați, a dat și un dictator. N-o fi întocmai de mâna întâi, dar cu destule veleități. Din pricina asta însă, târgoveții spun că e puțin scrântit.
Cine a pomenit dictator în Tg. Ocna?
Mic de statură, Mardare (așa îl cheamă), brunet, cu o mustață tăiată scurt englezește și buze sensuale de oriental. Poartă pălărie de paie, o haină maro și pantaloni roz vârgați, iar pe deasupra e nelipsit de veșnicul său baston de cireș.
Umblă agitat dela o masă la alta, cu un ziar la subțiori, bate cu bastonul de pământ, vociferează.
Vine deobiceiu în parcul Nastasache pe înserat, când se adună lumea să bea o bere sub copacii mari și umbroși.
Dictatorul își face apariția pe cărarea principală, răsucește bastonul în aer, vorbește cu sine, deschide ziarul vechi și comentează tare întâmplările politice.
Nimeni din Tg. Ocna nu știe că el conduce politica internă și externă a României, ba chiar a Europei; că el l-a numit pe Titulescu, că el i-a adus pe liberali și că mai ales nimic nu se întâmplă în țară fără de știrea lui.
Vorbele curg suvoi, incorecte, dar Mardare își păstrează o atitudine serioasă, demnă, și te privește de sus cu ochii lui negri, frumoși, blajini.
— Da, domnilor, am de gând să numesc o serie de agenți recrutați din studenți. Dece să moară băieții de foame? Trei mii pe lună fiecare, cu legitimație. Dumneata te duci la hotel, la restaurant, la gară, habar n-ai că ești urmărit. Siguranța statului doarme…
După o lună altă serie de studenți, alți agenți de care habar n-ai. Pe ăilalți îi dau afară.
— Păi cum rezolvi șomajul? întreabă cineva glumeț.
— Îi pun la muncă, să care pietre, orice mă rog. Cine muncește rămâne în țară; cine nu vrea, turc, ce-o fi…
— Dar armenii?
Mardare se oprește o clipă, își șterge ceafa cu batista.
— Dă-i în măsa… dacă-s de treabă bun; dacă nu, la mine nu încape chestii d’astea.
Dictatorul își aprinde o țigară și se lansează în politica internațională:
— Nu-l pricep eu pe Delbos, dar Goering ce urmărește? Transilvania, domnule! Asta vrea! Și Beck? Fac pe nebunii toți…
Pe ungur îl mâncăm papricașul! Acum suntem cei mai tari!
Un pântecos plesnește de râs. Îl cheamă pe Mardare și îi oferă o halbă.
— Bei, mă dictatorule?
Deodată Mardare se transformă. Se închină umil, își scoate pălăria și se așează timid.
— Merci… merci…
Infulecă niște crenvurști și toarnă halba pe gât, răsuflă ușurat.
Dictatorul își aprinde o țigară, dă bună seara și pleacă, urmărit de câinii din parc, lovind cu bastonul în dreapta și în stânga.
Acum se duce direct la „Regal“, unde va ține aceleași discursuri până ce se va îndura un alt pântecos să-i mai dea o pereche de crenvurști și o halbă.
Târziu Mardare se va culca sau va umbla singur prin străzile târgului copleșite de întuneric, răsucindu-și bastonul și apostrofând stâlpii felinarelor:
— Dictatura, dom’le… ca s-o știi…
ZIDURILE TRISTEȚII
Și totuși la marginile acestui târg monoton o altă viață colcăie surd dincolo de zidurile vânate ale ocnei de sare, dincolo de zidurile cenușii ale „castelului cu zăbrele“, unde își macină vigoarea și tinerețea osândiții.
Colo în ocne de sare muncitorii răscolesc măruntaiele pământului ca niște cârtițe. În fundul de beznă și răcoare, mâinile lor vânjoase despică blocurile de sare, lingându-și buzele uscate și sărate.
Umezeala li se strecoară perfid prin oase, se lipește strâns și le suge puterea încet, încet, ca o lipitoare.
Dincoace, în celulele mucede și înguste, osândiții putrezesc de vii. În fiecare din ei a încolțit gândul smintit al evadării.
Zidurile îi apasă, îi înăbușe. Nu mai pot să răsufle.
Aer! Aer! Cât mai mult aer!
Se învârtesc prin curtea închisorii, rătăciți, halucinați. Mintea lunecă înfierbântată, vinele plesnesc de încordare.
Trebuie să fugă.
Și într-o noapte, ca o umbră, un osândit le sare deodată, sorbind adânc, prin toți porii, viața nouă.
Dar de undeva, din una din turle, un zgomot metalic de pușcă străbate liniștea.
Un geamăt, o crispare furioasă… și iar liniște.
Zidurile cenușii se ridică înalte, sumbre, amenințătoare.
Sursa articol : Arcanum /Lumea Românească, October-December 1937 (I/183-211)1937-12-25 / No. 207, Autorul acestui articol este … botoșăneanul Ieronim Șerbu (pseudonimul lui Afon Herz Erick), poet și publicist dedicat gazetăriei. Născut în anul 1911, a trăit până în anul 1972. Între anii 1932 – 1943 a frecventat Cenaclul ”Sburătorul”. Este autorul romanului ”Izgonirea din rai”, care a apărut în mai multe ediții între anii 1956 – 1969.
Sursa articol : Arcanum /Lumea Românească, October-December 1937 (I/183-211)1937-12-25 / No. 207, Autorul acestui articol este … botoșăneanul Ieronim Șerbu (pseudonimul lui Afon Herz Erick), poet și publicist dedicat gazetăriei. Născut în anul 1911, a trăit până în anul 1972. Între anii 1932 – 1943 a frecventat Cenaclul ”Sburătorul”. Este autorul romanului ”Izgonirea din rai”, care a apărut în mai multe ediții între anii 1956 – 1969.