,,Clipa ocupă un loc mic între regret și speranță, iar locul se numește VIAȚĂ.” – Carlo Emilio Gadda *

BIBLIOTECA   DE PROZĂ   SCURTĂ

TRASĂ  PRIN  ȘNUR

Soră-mea a fost întotdeauna foarte slabă. Nu vreau să spun că era scândură, doar că-i plăcea să se mențină. De exemplu, dacă cineva îi oferea să guste ceva care îngrășa, ea refuza întotdeauna spunând că nu-i place. Nu era chiar adevărat că nu-i plăcea, dar nu era nici mincinoasă, ci pur și simplu asta era cea mai ușoară scuză pe care o putea invoca în asemenea situații. Pentru că ei chiar nu-i plăcea să mănânce lucruri care ar fi putut-o îngrășa.La masă nu mânca niciodată pâine, nici măcar dimineața. Dădea pielea la o parte dacă aveam carne și nu mânca niciodată chestii grase. Nu mai știu când a început comportamentul ăsta al ei. Îmi amintesc că eram copii și se uita în oglindă la corpul ei din toate părțile, ridicându-și tricoul pentru a-și vedea mai bine abdomenul, pentru că ce avea ea nici nu se putea numi burtă. De câteva ori chiar m-a întrebat: ”Ție ți se pare că sunt grasă?” Iar eu probabil mi-am dat ochii peste cap sau i-am zis:” Da, grasă mai mare ca tine n‑am văzut!”

Pe mine nu mă interesa pe atunci prea tare aspectul ăsta. Mai ales că, dintre noi două, eu eram aia mai grasă. Îmi plăcea să mănânc și, deși alergam mult, tot se punea pe mine orice mâncam. Soră-mea semăna cu tata, era înaltă și slabă. Cu pieptul mic. Iar eu eram îndesată, cu picioarele groase și, destul de devreme, cu țâțe mari. Băieții din clasă se luau de mine la început, dar presupun că n-am fost niciodată o țintă ușoară pentru tachinări. Știam mereu cum să-i iau și cum să fac mișto, să întorc situația în așa fel, încât să-mi convină. Nu mi-era nici greu să admit că eram grasă. Până la urmă, ăsta era adevărul!

În schimb, soră-mea era foarte sensibilă la apelative. Cred că doar ce se uita la mine și își dorea să fie și mai slabă. Nu e vorba că era anorexică sau bulimică, pe atunci nici nu știam noi de așa ceva, nu am prins-o niciodată înfometându-se sau vărsând ce a mâncat și nu era nici așa străvezie. Dar avea un program strict, nu mânca seara, nu mânca o sumedenie de chestii, nici măcar pizza. La început nu prea băgam în seamă lucrurile astea, ea fusese întotdeauna mai ciudată, chiar și când era mică și strâmba din nas la orice joc care ar fi murdărit-o. Nu băgam în seamă, pentru că așa era ea.

Cum să observi ceva complet obișnuit? Îmi amintesc bine și acum o scenă de când era ea de vreo doi-trei ani, s-a împiedicat și a căzut într-o baltă cu noroi. S-a făcut fleașcă, era noroi din cap până în picioare. Cu tot cu cizme, îi intrase peste tot. A plâns până seara târziu la culcare și cerea să facă baie iar și iar, chiar și după ce mama o spălase de două ori. Chestia asta am ținut-o minte pentru că mă enervase foarte tare cum plângea, iar eu m-am uitat la televizor până la ora de culcare. La un moment dat, tata s-a enervat și a urlat la noi ”să ne culcăm dracu’ odată”, ceea ce pe maică-mea a înfuriat-o groaznic și a început să urle la el. Amalia plângea să spargă, eu îmi astupasem urechile și începu‑sem să cânt LA‑LA‑LA‑LA ca să nu-i mai aud, iar atunci maică-mea s-a întors spre mine parcă împroșcând venin și mi-a spus că ”asta era vina mea, de ce dracu’ n‑o ținusem de mână pe sor‑mea?”

Dacă aș fi făcut cum mi-a zis, nu ar mai fi căzut și nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Probabil că a doua zi și-a cerut scuze, tata mi-a făcut cerealele preferate cu lapte și m-a mângâiat pe creștet, ei s-au sărutat pe gură și armonia a revenit brusc și firesc, dar scena asta chiar nu mi-o amintesc. În schimb, ce-mi amintesc e că din ziua aia sor-mea n-a mai vrut să iasă afară când ploua sau era mult noroi și nici cizme de ploaie nu a mai vrut să poarte, oricât de frumoase și drăgălașe ar fi fost. Mama îi cumpăra tot felul de chestii, deși mie îmi luase întotdeauna cizmele de cauciuc cele mai ieftine pe care le găsea, din piață și uneori chiar cu modele pentru băieți, că eu aveam piciorul mare și lat și cele pentru fetițe nu prea-mi veneau.

Cred că momentul în care am început să observ cu adevărat comportamentul surorii mele cu privire la corpul ei a fost în preajma unui Crăciun. Am mers la țară, la bunici, să tăiem porcul. Tot drumul, soră-mea a stat încruntată pe bancheta din spate. Aveam să aflu mai târziu că se certase foarte tare cu mama, nevrând deloc să vină în excursie. Îi propusese chiar s-o lase la o prietenă de-ale ei, dar mama nici nu vrusese să audă, cu toate că taică-meu ar fi cedat, doar să n-o mai audă pe Amalia plângându-se. Avea căștile pe urechi și a ascultat Avril Lavigne tot drumul. Mă enerva maxim, așa că mi-am pus și eu căștile și am încercat s-o ignor. Mamaie și tataie au fost fericiți să ne vadă, ca de obicei, iar eu am și tulit-o la poartă să mă văd cu prietenii pe care nu-i mai văzusem de mult. Cu unii dintre ei vorbeam pe mess, dar nu aveau toți net și nici minute, așa că ne auzeam mai rar. M-am distrat bine, mai ales că nu am avut de-a face cu sor’mea. Nu știu ce a făcut ea în timpul ăsta, dar a doua zi am tăiat porcul. Tataie îi tot zicea tatei să facă poze cu aparatul și să le scoată în oraș la xerox. Toată lumea a băut țuică fiartă și eu le-am ajutat pe mamaie și pe mama să spele mațele, nu că-mi plăcea, dar nici nu mi-era neapărat scârbă.

Dup-aia oricum mă vedeam cu niște prieteni. Amalia a apărut abia mai târziu, când mamaia făcea tochitura, iar eu mâncasem deja o grămadă de șorici în sânge pregătit de tataie și tot mi-era foame. M-a întrebat atunci mamaia dacă nu vreau să-mi prăjească și niște jumări, că știa cât de mult îmi plăceau când eram mai mică. Adevărul e că nu mai mâncasem de mult jumări și mi s-a făcut imediat poftă când am auzit-o. Dar poate că nu a fost asta. Poate că, dacă ar fi să fiu cu adevărat sinceră, am văzut expresia de pe fața Amaliei și imediat am avut dorința de a spune da, nu doar de a spune da, ci de a mă îmbuiba cu o cratiță cu jumări în fața ei. Așa că mamaia mi-a pregătit jumările, iar eu m-am așezat fix în fața soră-mii și am mâncat cu poftă. Asta i-a întors stomacul pe dos, cu toate că nu a mai zis nimic. A ciugulit niște murături pe care le-a adus mamaia din beci și s-a retras de la masă spunând că o doare stomacul.

Maică-mea era deja cu gura pe ea, dar taică-meu i-a făcut semn s-o lase în pace. Cred că i se acrise și lui de atâta ceartă, era un bețiv molcom și țuica fiartă îl fixase bine. Cred că am avut o oarecare satisfacție și doar după ce am terminat de mâncat m-a apucat un soi de remușcare. Împărțeam camera acolo, la țară, și m-am dus târziu să mă culc. Amalia se prefăcea că doarme, dar eu am observat că era toată plânsă, stătea cu căștile pe urechi și-și asculta muzica aia emo de mă apucau iar nervii când o auzeam și nu am mai avut nici un chef să-mi cer scuze.

La scurt timp după aceea, Amalia a devenit vegetariană și nu m-a mai întrebat niciodată dacă e grasă, cu toate că o prindeam des uitându-se în oglindă și trăgându-se de piele. Și acum e deosebit de frumoasă. Are o siluetă perfectă și corpul tonifiat. Câteodată, când vorbesc cu ea la telefon, o întreb ce a mâncat și mai întâi face o pauză, apoi îmi înșiră o serie lungă de preparate sofisticate și sănătoase pe care le mănâncă și eu mă gândesc întotdeauna că mi-o fac cu mâna mea.

Îmi tot zic că într-o zi o să-i spun:” Ce bine, bravo, eu am mâncat niște jumări!”, doar ca să văd ce zice. Mi-o și imaginez strâmbând din nas, trăgând tacticos aer în piept înainte să spună dintr-o  suflare:”Chestia aia o să te omoare într-o zi!”

Înainte să-mi vândă programul ei de yoga și alte bălării, mai bine să nu m-avânt într-acolo, că-mi amintesc cât de rușine îi e cu mine când mergem undeva împreună, cu corpul meu masiv, musculos, se trage mereu de rochiță și își pune mâinile în talie, ca să verifice că încă există în aceeași formă, trasă prin șnur, de parcă greutatea mea e contagioasă, nu, mai bine nu mai zic nimic că așa simt că mă apucă toți dracii!

Proză   de  Ramona Boldizar, din volumul  ”Fete  bune, fete cuminți”