CĂRȚI  NOI

Casele vechi stârnesc în continuare admirație, în timp ce brutalismele geometrice ne lasă în cel mai bun caz indiferenți. Nu ar fi o așa mare dramă dacă reconstrucția geometrică a lumii nu ar însemna și reconstrucția omului: clădiri pătrate pentru capete pătrate!

În jurul anului 1770, cu douăzeci de ani înainte de izbucnirea Revoluției Franceze, întâlnim pentru prima dată în întreaga istorie a arhitecturii un proiect de clădire conceput sub formă inedită complet. Ea are aspectul unei nave spațiale care a aterizat pe pământ, atingând solul într-un singur punct, iar lângă ea a fost amplasată o pasarelă. Autorul acestui proiect fantastic, destinat să fie locuința unui perceptor, este Claude Nicolas Ledoux, liderul revoluției arhitecturale. Proiectul nu are nicio legătură cu scopul clădirii și, de fapt, totul pare complet absurd dar totuși, această ”monstruozitate” ne arată fulgerător că ne aflăm în fața celei mai mari răsturnări pe care a cunoscut-o vreodată arhitectura; și, într-adevăr, pentru ca o astfel de idee să poată fi concepută, ba chiar să fie luată în considerare ca un simplu exercițiu de imaginație, a fost necesar mai întâi ca arhitectura să fie echivalată cu geometria (…). Prin urmare, nu noile materiale au generat noile idei, ci ideile au precedat materialele.

Și în artă lucrurile nu stau altfel! Arta nu poate fi judecată doar printr-o măsură pur artistică. În realitate, o astfel de măsură care ignoră elementul uman (singurul ce îi conferă artei justificarea), nu ar fi în fapt o măsură artistică, ci doar una estetică. Însă aplicarea unor standarde pur estetice este una dintre trăsăturile deosebit de inumane ale epocii, pentru că proclamă implicit autonomia operei de artă, o autonomie care nu ține cont de oameni: principiul „artei de dragul artei”. Când merge atât de departe, apare întotdeauna pericolul ca arta să devină anti-umană și uneori diabolică și nihilistă. O astfel de artă cu greu poate fi deosebită de arta autentică prin standarde estetice. Folosind însă un criteriu uman, ea se distinge imediat.

Arta poate fi considerată deja în declin atunci când explorează anumite teritorii marginale doar de dragul stimulului nou pe care îl poate găsi acolo, doar de dragul interesantului. Ne întâlnim mereu cu acest ”cult al interesantului”, unul dintre pericolele fundamentale ale epocii. Putem vedea acest lucru foarte clar dacă comparăm opera lui Caspar David Friedrich cu cea a lui Turner, ambii aparținând aceleiași generații.

Amândoi se îndreaptă spre elemente, pământ, aer și mare, ca spre lucruri care cumva transmit în formele lor «universale» esența lumii. Dar la Friedrich acest interes este combinat cu un sentiment profund de respect al omului față de elementar. De aceea, arta lui Friedrich este, în aspectele sale umane, de un nivel foarte înalt, în ciuda unei anumite rigidități tehnice. Artei lui Turner, pe de altă parte, care tehnic vorbind este la un nivel incomparabil mai înalt de virtuozitate, îi lipsește acest contrabalans esențial. Adesea coboară la simplul aspect interesant, în ceva fără substanță interioară sau exterioară, sau la simple artificii teatrale. Menținerea unei măsuri sau a unui echilibru uman în mijlocul acestor noi orizonturi largi și goale este criteriul după care trebuie judecată arta modernă. Este criteriul pe care trebuie să-l aplicăm fiecărui artist și fiecărei lucrări.       Din  volumul ”Pierderea Măsurii. Decăderea artei occidentale”, semnat de  Hans Sedlmayr, Acest  volum a apărut la  Editura Contra Mundum, 2026