Au înflorit merii în livada din spatele casei. Florile alb-roz stau buchete – buchete pe crengile unde de-abia mijesc mugurii  cruzi ai viitoarelor frunze. Copacul  îi pregătește primăverii buchete de mireasă, pentru marea sărbătoare în care cerul se unește cu pământul, iar privighetorile se întrec în nopți cu lună plină, să dea glas iubirii universale…

Plouă cu petale albe de cireș, scuturate pe drumuri de lumină și cântec… Pământul respiră prin frunze de păpădii și își strânge la piept fluturii, care zboară năuciți de parfumul liliacului…

Stau pe prispa casei și am o carte pe brațe. Citesc despre eroi îmbrăcați în zale și despre domnițe care se prefac în petale de flori, călcate în copitele cailor de luptă ai cavalerilor… Mi-e cald, mi-e bine… Soarele îmi sărută încetișor pleoapele. Ochii mi se închid și mă las cuprinsă în apele dulci ale somnului…

Deodată, aud un tropot de copite, tropot care vine de pe deal. Alerg desculță pe cărarea îmbrăcată cu iarbă mătăsoasă. O piatră ascunsă îmi zdrelește talpa. Nu mă opresc, ci alerg mai departe. Trec pe sub crengile unui măr înflorit și o creangă mă zgârie hain.

Deodată, mă opresc fără suflare: în fața mea se oprește un călăreț frumos, ca în cărțile cu povești. Părul îi cade în valuri pe umeri, ochii albaștri mă privesc fierbinți și cercetători. Strunește calul și acesta se oprește la un pas de mine. Miroase a primăvară și a flori amărui de măr. Ridic privirea: om și cal sunt totuna! Prieteni, suflet și credință!

– Cine ești, și ce cauți tu, călătorule, în livada primăverii mele?

-Sunt visul tău întruchipat într-un Zburător cu plete negre. Calul meu alb m-a adus în pragul dorinței tale. Aici ești suflet și părere, margine și infinit… Nu ai visat tu că va veni cineva pe un cal alb și te va răpi? Ce faci, lași lumea ta adevărată și vrei să fugi cu mine în lumea viselor neîmplinite, să le dăm drumul fluturilor din colivia de speranțe moarte? Doar noi putem netezi cărarea spre cer, doar noi putem să le punem aripi noi gândurilor!

-Oo, Doamne, cum n-aș vrea? Te-am așteptat o viață întreagă! Mă iei cu tine?

Și Zburătorul meu s-a aplecat în șea, m-a ridicat de subsuori și m-a lipit de pieptul lui în care clocotea viața, drumul, speranța… Era dorința vie de a trăi ceva netrăit… Era așteptarea și depărtarea…

Am pornit în galop spre nicăieri… Vântul șuiera prin pletele desfăcute, florile de măr își luau petalele în brațe și le transformau în vântoase bune, care se înșirau  vesele din urma noastră, fluturând  ca o coadă despletită a unui zmeu de hârtie…

Deodată, pe o pală de vânt s-a lăsat în zbor gândul meu de renunțare. El îmi șoptea ușor la ureche:

–  „Ce nu ai trăit la timp, nu vei trăi niciodată!” Unde pleci, nebuno? Ți-ai lăsat anii tăi mulți agățați  de copacii înfloriți din livadă! Hai, acasă, suflete! Ești plină de renunțări și pierderi… Trezește-ți  gândul care rătăcește pribeag prin visurile tinereții, adormite pe o pajiște în Valea Uitării!

Un fior rece mi s-a strecurat pe sub gene. Am deschis ochii, eram tot pe prispa casei, aveam cartea deschisă în poală… Aveam tot anii de pe urmă, când visele tropăiau la poarta vieții și rămâneau dincolo de gard. Totul fusese doar un vis într-o zi de primăvară… Mă durea inima, ca și cum am pierdut un lucru drag… Mă durea  sufletul pentru fata tânără, care a visat cândva că în calea ei va veni un Făt-Frumos, călare pe un cal alb, ca spuma laptelui…

Păcat de visurile noastre scuturate precum florile de măr, din livada vieții!    Proză de Angelica Manole, Vaslui