Plecarea dintre noi a scriitorului Gruia Novac lasă un gol imens în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut, l-au prețuit și au colaborat cu domnia sa!
Născut la 22 noiembrie 1935, în comuna Căprești, sat Prodăneștii Vechi, județul Soroca, Basarabia, azi Republica Moldova , Gruia Novac a trăit ororile războiului, a cunoscut privațiuni de tot felul, refugiul și prigoana rusească lăsând traume în sufletul copilului de odinioară. Elev de Școală primară îl aflăm în Teleorman, în comuna Cetatea, continuându-și studiile liceale în alt capăt de țară, la Școala Normală, numită după 1948 Școala Pedagogică “Vasile Lupu” din Iași. Anii studenției îl țin în amfiteatrele Facultății de Filologie-Istorie-Filosofie, și-l supun examenului de licență în 1958. Fi-va profesor de limba română la școala primară Crivești, la Liceul nr. 3 din Bârlad, apoi la Liceul “Gheorghe Roșca-Codreanu” până în anul pensionării. Spun surse biografice că în 2008 era prezent la catedra specialității sale în colectivul de cadre didactice al Liceului “Marcel Guguianu” din Zorleni.
Gruia Novac a fost un participant activ la viața culturală a orașului Bârlad și a județului Vaslui. Are meritul de a fi revigorat celebra instituție a “Academiei bârlădene”, de a fi editat revistele ”Școala bârlădeană”, “Baaadul literar”, “Viața noastră” aducând în paginile lor nume consacrate ale mediului literar contemporan românesc, dar și tinere talente, inițiind, stimulând, încurajând ample dezbateri cu teme mereu de actualitate. (”Monitorul de Vaslui”)
SECVENȚE, DIN REVISTA ”BAAADUL LITERAR”
Mă înfior acum, mai cu seamă pentru atunci… Ziua aceea de început de iunie, 1953, nu ştiu să fi fost favorabilă pentru înţelegere; poate doar pentru memorat. Absolveam Şcoala Pedagogică „Vasile Lupu” din pădurea Breazu a Iaşului, „ieşisem” învăţător, peste numai cinci luni împlineam 18 ani, iar profesorul de geografie, d-l Vasile Puşcaşu, la ultima întâlnire cu noi, într-o alocuţiune mai scurtă de treizeci de secunde, ni s-a adresat cu o precipitare calmă: „Aţi terminat. Nu ştiţi ce vă aşteaptă. Nici noi. Dar un singur adevăr vă rog să nu-l uitaţi: Sunteţi români. Aţi înţeles? ROMÂNI!” Cuvântul majusculat l-a rostit ca pe un vocativ, al cărui imperativ domolit, dar neezitant, l-am păstrat în sufletul-copil ca pe-o detunătură al cărei ecou nemistificat abia acum, azi, îmi dezleagă înţelesuri prăfuite de rapidul nostru galop spre şenghenuri periculoase… ROMÂNI!, glăsuit cu emoţie mascată, care-i îndemna la „îndreptări istorice” pe anonimii eroi de la Plevna şi Smârdan, Târgu-Jiu, Mărăşeşti şi Oituz, Ţiganca, Vadu lui Vodă, Iaşi, Păuliş şi Carei, precum şi-n Munţii Tatra la Zwolen şi BanskáBystrica, îl mai auzim rar şi sec, rar şi în conjuncturi aleatorii, parcă dintr-o datorie facultativă… Domnule Profesor, aţi fost un vizionar: nu ştim ce ne aşteaptă. Nici eu!
Câţi dintre îndrăgostiţii de poezie mai scriu versuri despre ţară, România, neam, glie şi munţi natali? Mai nimeni. Toţi sunt „profunzi”, sunt „filosofi”, sunt cântători de concepte „moderne”! „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!” e un vers banal, simplu, prea ţărănesc pentru masteranzii „particularelor” cuibărite sub pulpana generozităţii unui neam prea permisiv!
Călătorim în sens unic spre o Europă interesată de slugi docile, plătite cu un euro mai mult ca-n „ţară” (!) şi renunţând (de bună voie!) la elementarul confort casnic, dar şi la locul natal cu mormintele bunicilor, părinţilor, eroilor, care nu mai trezesc niciun ecou în sufletele pline, nu de simţiri româneşti, ci doar de imaginea căpşunelor şi a babelor purtate cu… lectica sau ricşa. Timp pentru poezia pământului natal nu (prea) mai există… Şi vorba unui poet (încă necunoscut?), Marian Staş : „totul se zdrobeşte doar de pereţii gândurilor mele… GRUIA NOVAC (1935 – 2026)