MINUTUL   DE  CULOARE  ȘI  EMOȚIE

O  poveste  despre  regizorul  Cristian Mungiu

Articol de Ruxandra Cesereanu

În 2007, când am văzut la Cluj (la TIFF) filmul ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” am lăcrimat: pe de o parte pentru că mă bucuram că un reprezentant al țării mele primise un premiu de o asemenea anvergură la Festivalul de la Cannes (care nu îl consacra doar pe el, ci și România), apoi pentru că, în mod lăuntric, filmul acesta avea un efect terapeutic (deși era despre lucruri oribile petrecute în neostalinismul ceaușist) pentru românul trăitor în dizgrațiosul și dificilul postcomunism.

Mărturisesc, însă, că pentru mine filmul cel mai zguduitor din cele făcute de Mungiu, cel mai atingător lăuntric, este ”După dealuri” (2012), nu ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”.  Întrucât acest film (inspirat de cazul tragic de la Mănăstirea Tanacu și de romanul Tatianei Niculescu Bran) pune în discuție limitele dragostei, ale prieteniei, ale credinței și ale libertății individuale. O face într-un fel tumultuos și în același timp delicat, imersându-ne în psihologia abisală a colectivității și totodată a individului. Nu ieși luminos de la acest film, nu ai cum, fiindcă vei fi încărcat de gânduri, tensiuni, polemici lăuntrice. În felul său românesc, e, poate, și cel mai dostoievskian film al lui Cristian Mungiu, adaptat Made in Romania, desigur. Ajuns la rădăcinile interioare ale minții tale și ale simțirii tale te chestionezi la final dacă mai există salvare dincolo de un cadru legal oficial și dacă individul se poate elibera de umbrele sale în mod real. Chiar dacă nu se poate elibera, filmul acesta este o problematizare complexă care nu poate lăsa pe nimeni indifierent.

Iar acum faptul că regizorul a obținut un alt premiu de anvergură la Cannes e din nou o bucurie. De-abia aștept să văd filmul ”Fiord”. Simbolic, din nou cred că există și un efect terapeutic la nivel mentalitar legat de acest premiu (deși subiectul este dificil și e contestat ca abordare). România se găsește într-un hău politic, social, economic, financiar, încât orice succes românesc (artistic) în străinătate are funcție compensatorie. Subiectul filmului este din nou unul problematizant (și riscant), așa cum își gândește ritualic Mungiu peliculele, iar cei doi actori principali, pe care i-am văzut jucând cu sensibilitate, talent și nuanțe subtile (Renate Reinsve & Sebastian Stan) în pelicule precum ”Armand”, ”Sentimental Value”,  ”A Different Man”, ”The Apprentice” merită în mod cert să fie revăzuți și prețuiți.

Poate e prea simplist ce scriu aici, dar nu am cum să spun pe șleau altfel: mă bucur pentru premiul câștigat de Mungiu la Cannes, așa cum mă bucur de toate premiile literare obținute în străinătate de confrații mei. De câte ori România e admirată prin artiștii și oamenii ei de cultură, mă bucur în mod real și sunt mândră. Așa și acum.

În imagine: Tilda Swinton, Renate Reinsve, Cristian Mungiu și Sebastian Stan

COMENTARII  DUPĂ   PERFORMANȚA  OBȚINUTĂ  DE    REGIZORUL  CRISTIAN   MUNGIU

• ”Omul recrează viața pe ecran și spectatorul are o experiență imersivă,”
• ”Nu încetează să mă mire cât de curajos este, ia subiecte cu mare potențial scandalos și le transforma în punct de pornire pentru un act artistic în care se recunosc oameni de peste tot.”
•  ”Să  ne bucurăm impreună și pentru frumusețea mărturisirii!”
• ”O mare bucurie în aceste vremuri tulburi ! FELICITĂRI , Dl.Cristian Mungiu!”
• ”Viața bate filmul – iar România nu duce lipsă de subiecte!”
• ”Ca nație avem un talent deosebit de a ne minimiza , marginaliza, desconsidera valorile , vezi Brâncuși, Enescu, Vuia, Gogu Constantinescu, Coandă si multi altii… Așa că nu m-ar mira ca și domnul Mungiu să- și continue drumul pentru altă țară care e in stare să aprecieze la adevarata  sa valoare un om!”