REVISTA REVISTELOR CULTURALE – ”LITERE”
Cu un imbold -emblemă dintr-un articol semnat de Doina Dabija , care amintește din Evanghelia de la Luca, „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Iar cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult”, răsfoim azi cel mai recent număr al revistei ”Litere”, care apare la Târgoviște. Sperăm că sunt ”la înălțime” textele alese!
-”
O MĂRTURIE DESPRE NICHITA STĂNESCU
Nichita Stănescu a fost un bărbat frumos, cu un chip armonios și o statură impozantă, cu o podoabă capilară bogată, șaten spre blond, având o fire sociabilă, generoasă și fermecătoare, strălucind de inteligență, fiind manierat și poet celebru pe deasupra. Am avut prilejul să constat de câteva ori, că impetuozitatea prezenței sale fizice, îl făcea să iasă în evidență, față de unele siluete comune, oarecare și precare, ale unor confrații precum N. Dragoș, Dan Laurențiu, Cezar Ivănescu, Nicolae Ciobanu, ș.a. Nichita Stănescu tânăr, nu avea rival prin această statură, dar mai ales datorită disponibilității de a se dărui oricui, indiferent de statutul său social, cunoscut sau necunoscut. A dus o existență boemă, la limita subzistenței amoroase, dormind pe la iubite și prieteni, deoarece nu avea o locuință personală, stabilă, decât în ultima parte a vieții, după ce primise apartamentul din Piața Amzei. Putem să spunem că Nichita Stănescu a avut în scurta sa viață mai multe partenere, soții sau iubite, incluse în inventarul său sentimental și sufletesc, un adevărat parteneriat matrimonial paralele, profilul său instabil în această privință, conferindu-i caracteristicile unui ins aventuros nesățios, inconstant, ba chiar și invidios. Cam acestea erau stările afective ale lui Nichita Stănescu, față de femeile care l-au însoțit în dezordonata sa viață.
Relațiile sale matrimoniale și amoroase i-au alimentat indiscutabil inspirația poetică și imaginația creatoare. Prima dragoste a lui Nichita Stănescu, cea din anii de liceu, a fost Magdalena Petrescu, sora lui Mircea Petrescu, unul dintre prietenii fideli ai poetului. Mama lui Nichita, povestea prin 1993. „Da, a fost prima lui dragoste… Așa cred. Ce i-a făcut să se despartă, nu știu… Acum ea e în Australia. A revenit cu doi ani în urmă. Noi am fost nevoiți să vindem pianul lui Nini, la un vecin. Ea l-a răscumpărat. Acum e la muzeu, la Ploiești. De la mine cred că a moștenit dragostea pentru muzică și în special pentru pian. De la amândoi – dragostea pentru patrie”, mai spune mama sa, amintind și faptul că Nichita a absolvit liceul cu nota 10 la matematică. E de menționat și o amintire a Dnei Mariana Stănescu, sora poetului: „Până foarte târziu nu îndrăzneam să intru în intimitatea lui, decât atunci când îmi permitea. Din contră: el era deschis, eu eram mai retrasă. Juca fotbal, volei, avea foarte multe admiratoare. Eu eram înnebunită că toate colegele mele erau îndrăgostite de el. Pe toate caietele mele pe care le împrumutam colegelor să învețe, acestea scriau pentru Nini: „îngerul blond”. Eu doream să discut cu prietenele despre problemele noastre. Ele însă voiau să vorbim despre Nini. Era o extraordinar de mare gelozie între ele. Când s-a jucat un celebru meci de volei la liceu (la liceul de băieți), toate fetele erau atârnate de gard. Nici era ca un actor de cinema – nebunia pământului”.
Erou al Muncii Socialiste nu a fost Nichita Stănescu, dar erou al aventurilor amoroase, într-o societate a cenușiului cotidian și a supravegherii ideologice a partidului unic, a fost cu prisosință. Prin el vorbea tirania geniului și nu a banilor, care-i lipseau mai tot timpul, poetul fiind abonat permanent la fondul literar al Uniunii Scriitorilor, bani recuperați din vânzarea cărților sale de poezie, după ce devenise cel mai în vogă poet al deceniilor 8 și 9, din secolul XX.
Iată și o relatare, o confesiune de fapt, a scriitoarei (a poetei) Elena Ștefoi, în dialogul său cu scriitorul Robert Șerban, publicat în revista Ramuri, nr. 11 (1301) 2024, p. 12-13. „L-am cunoscut pe Nichita Stănescu în toamna lui 1978, la Colocviul Național de Literatură care a avut loc la Iași. Laurențiu Ulici a invitat atunci 13 tineri scriitori nedebutați în volum să citească pe scena Teatrului Național din capitala Moldovei. Era acolo toată floarea literaturii contemporane. Am citit un poem, am primit apoi strângeri de mână și felicitări. La câteva zile după ce m-am întors, Nichita m-a căutat la telefonul de la căminul studențesc (era un aparat la poartă, studentul de serviciu sau portarul urcau și te anunțau să cobori dacă erai apelat. Am crezut întâi că e o glumă, dar la capătul firului era chiar marele poet, care m-a rugat, fâstâcit, să trec pe la el și mi-a dat adresa apartamentului său din Piața Amzei. I-am spus că o să mă duc a doua zi pe la cinci. Mi-a deschis ușa cu brațele larg deschise și m-a întrebat candid „Elena, nu vrei să fii soția mea?”. I-am răspuns cu un nu apăsat, m-a invitat înăuntru la o votcă, mie îmi era foame, el nu avea în casă decât o conservă de pește. Am stat la povești vreo jumătate de oră, m-a întrebat, cu discreție, despre mine și familia mea. Apoi cineva a bătut la ușă, și până ce am plecat eu, casa era deja plină de vizitatori. Ușa lui Nichita era mereu deschisă. Oricine venea când voia și stătea atât cât voia. La scurt timp după prima mea descindere la Nichita, a apărut în viața lui Dora, iar eu am fost bucuroasă că m-au inclus printre prietenii lor. Când un milițian mi-a confiscat buletinul pentru că făcusem o mare boacănă (urma să fiu chemată la Secție să dau socoteală), nu am ezitat să mă duc la Nichita, să-i ce ajutor. Nu mi-a pus multe întrebări, nu m-a judecat, a dat un telefon și un tânăr, ofițer care era și poet s-a prezentat peste o oră la ușa apartamentului său cu două camere din Piața Amzei, cu buletinul meu în mână. Nichita mi-a propus, la un moment dat, să o meditez pe sora Dorei, Mirela, care se pregătea pentru examenul la liceu și a insistat să mă plătească; așa am câștigat eu niște bani, fiindcă eram la mare, ananghie. Știam că el putea alege orice meditator”.
Iată așadar o mărturie autentică și concludentă, prin care putem avea o imagine despre omul Nichita Stănescu, despre o trăsătură a caracterului său generos și mărinimos. Iată cum își continuă Elena Ștefoi amintirile sale impresionante: „într-o iarnă, când era un ger de crăpau pietrele, iar în mansardă mea cu chirie nu funcționa caloriferul, Nichita și Dora au tras spre mijlocul livingului lor biblioteca de lemn și au pus pentru mine o saltea între ea și perete. Făceam deja naveta la o școală din Ilfov, veneam înghețată bocnă, am stat la ei vreo câteva săptămâni. În ’82, când s-au dus la Festivalul Internațional de la Struga, în Iugoslavia, m -au lăsat în apartamentul lor. Nichita a luat atunci cununa de lauri a faimoaselor Seri de Poezie. Când s-au întors, mi-a spus (probabil că le -a spus și altora), că acolo a fost el cu adevărat adorat, că s-a simțit ca un rege și că nu prea mai are chef de viață într-o țară ca România, care nu dă doi bani pe poeții ei. În ianuarie ’83, când l-am pierdut pe fratele meu mai mare. Nichita mi-a propus să fim frați de cruce. A crestat cu o mamă mâna lui și pe a mea, pe dosul palmelor, le- a lipit una de alta, apoi ne-am sorbit sângele și m-a pus să repet după el un jurământ de credință. Am fost emoționată și recunoscătoare, dar după două săptămâni sângele încă picura printr-un bandaj și poetul și-a dat seama că îmi secționase o venă. A chemat el însuși un medic, erau mai mulți printre cei care-l frecventau. Rana s-a închis după o vreme, dar cicatricea e încă vizibilă. În decembrie ’83 am făcut de veghe la catafalcul lui, în holul Casei Scriitorilor, alături de alți tineri poeți, plângând în hohote. Îmi pierdusem singurul frate de cruce. Despre poezia lui Nichita Stănescu multe s-au spus și s-au scris; am prețuit-o și eu, fără să fiu idolatră. Dar Nichita mi-a marcat acei ani negri ai tinereții cu delicatețea și generozitatea lui”. Vasile Bardan
Niște gânduri
Diminețile mă trezesc gradual,
sunt cea care explorează lumina, întâi ochii
desfac visele și constată
că la geam sunt culorile altui început.
Apoi îmi mut ușor trupul, oasele scârțâie,
inspir dimineața care îmi pătrunde prin pori
și mă închin bucuriei ca-mi mai sunt.
Îmi pun parfum la urechea îndrăgostită
și cred că știi ce trebuie spus
când deschid fereastra,
să plece nesomnul despletit
care-mi șifona perna:
„bună dimineața tinerețe”
și-îmi tot flutură prin cap,
niște melodii crude de gândit gânduri…
Seara din noi
Ca în fiecare dimineață când mototolesc
minutele și apoi orele, cu gândul
că astăzi fac ceva cu mine, din mine,
frânturile din ele nu cristalizează.
Citesc răvășit și alergat,
nu pot scădea pretențiile, măsura e tot aia,
doar ciurul a îmbătrânit.
Credeam că am îmblânzit cuvintele
și lumina de la marginea rândului îmi așază
următorul pas ca să vad precis
ordinea sentimentelor
pe ore, pe zile și să nu calc peste dureri.
Am cunoscut oameni mari și oameni frumoși.
Norocoasă sunt,
m-au lăsat o vreme să le ascult
tăcerea dintre gânduri,
aveam drumuri comune
și am simțit mirarea că ne suntem căutători
pe aceleași cărări.
Bucuriile încolțesc târziu,
nu ai timp să le crești, să le ocrotești
și nici nu vezi când vine seara peste noi.
Rămân poeții orfanii cuvintelor
și nici femeia nu le mai înțelege dorul,
amestecând versurile prin cufărul iubirilor
sfințite în prag de sărbătoare. Versuri de Constanța Popescu