Vă mai amintiți de pandemie?
BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ
NU‑MI VINE SĂ CRED! Conform Google, astăzi este cea de‑a 182‑a zi a anului. Ceea ce înseamnă că suntem exact la jumătatea lui. Deja! E timpul să ne uităm în urmă și să facem un bilanț al tuturor deciziilor pe care nu le‑am luat și al obiectivelor pe care nu le‑am atins. (Sau doar eu am făcut asta?) Mai important, marchează exact 18 luni de când l‑am sărutat pe Edward în ajunul Anului Nou și m‑am îndrăgostit nu doar de el, ci și de viața mea. Viața mea haotică, perfect imperfectă. Și, pentru o clipă, totul a părut rezolvat. Cam pentru vreo două secunde, așa. Pentru că, dacă a existat vreodată o demonstrație clară că viața nu merge conform planului, de îndată ce în sfârșit am izbutit să mă redresez, lumea a fost lovită de o pandemie globală, și totul s‑a schimbat peste noapte. A fost ireal și înfricoșător. Cu toții am pierdut persoane dragi, am fost despărțiți de prieteni și de familii, am făcut școală de acasă, am copt chec cu banane și i‑am aplaudat pe lucrătorii din sănătate. În tot acest timp, am îndurat izolări nesfârșite, teste Zoom și rețele de socializare pline de celebrități de la Hollywood care cântau „Imagine” și făceau #Provocarea Stai Acasă. De parcă să stai acasă nu era în sine o provocare suficientă. Pentru ca trauma să fie și mai mare, am rămas și fără hârtie igienică.
În 18 luni s‑au întâmplat MULTE. Cu toate acestea, în lumea mea, o mulțime s‑au „dez‑întâmplat”. Viața normală a fost anulată, la fel și producția de la West End a piesei lui Monty, pe care o corectasem, precum și noua mea rubrică la ziar. „Îmi pare rău, Stevens, dar acum nu este momentul potrivit să lansăm o rubrică nouă”, mi‑a spus cu tristețe la telefon Sadiq, editorul meu. „Trebuie să te pun la munca de jos, ca să zic așa, la scris necrologuri.” De asemenea, am pierdut un contract de sponsorizare important pentru podcastul meu și, odată cu el, niște venituri extrem de necesare.În multe privințe, m‑am simțit ca și cum m‑aș fi întors de unde plecasem cu multe luni în urmă, când mă mutasem înapoi la Londra din America după ce se prăbușise totul. Puțina viață socială pe care o aveam s‑a dus naibii, nu am mai putut să‑mi vizitez părinții (deși de data aceasta nu avea nimic de‑a face cu faptul că puseseră pe Air…vechiul meu dormitor), cât despre viața mea amoroasă…
Ei bine, să spunem doar că este dificil să ai o relație romantică atunci când te distanțezi social.Și, nu, nu poți face totul pe Zoom, credeți‑mă când spun asta! Totuși, în ciuda tuturor obstacolelor, am enorm de multe motive pentru care să fiu recunoscătoare. De fapt, în ultimele 18 luni, listele mele zilnice de motive de recunoștință au devenit din ce în ce mai lungi. Când vremurile au devenit grele, mi‑am numărat binecuvântările. Și nu doar lucrurile importante, de viață și de moarte, cum ar fi faptul că avem un NHS1 uimitor, că sunt sănătoasă sau că cei dragi sunt în siguranță. Ci toate celelalte lucruri…
Ies cu fața roșie de sub plapumă, care este pusă peste uscătorul de rufe, deschid fereastra victoriană veche și șubredă și îmi scot capul afară cu gând să iau o gură din aerul atât de necesar. Este vineri seara și tocmai am terminat de înregistrat ultimul episod al podcastului meu, sub cortul de izolare fonică improvizat pe care l‑am montat în colțul micului living. În ciuda pierderii contractului de sponsorizare, audiența mea a continuat să crească și sunt foarte recunoscătoare că am mai multe descărcări ca niciodată.Când mi‑am început podcastul, acum câțiva ani, credeam că sunt singura care se teme că viața nu merge conform planului, dar se pare că în aceste vremuri tulburi mulți ascultători s‑au identificat cu confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani. Pentru că, desigur, eu încă mă simt ca o ratată. Ăsta e un lucru care nu s‑a schimbat. Chiar și într‑o pandemie, cred că am fost singura persoană care nu a reușit să învețe o limbă străină, să scrie un roman sau să concureze la ”Bake Off” cu tot checul ăla cu banane și aluatul cu maia. Pe bune!
Nu, chiar vorbesc serios. Pentru că, sincer, în cea mai mare parte a timpului, sunt doar o persoană care se poticnește prin viață și improvizează pe măsură ce înaintează. Ca și cum, cu cât îmbătrânesc, cu atât știu mai puțin. Viața mea încă nu arată așa cum vrea societatea să ne facă să credem că ar trebui să arate. Nu m‑am căsătorit. Nu am copii. Niciun interes pentru yoga și pentru emisiunea ”1The Great British Bake Off”*.
Nici măcar o fotografie cu mine în costum de baie nu am pe rețelele de socializare. Încă îmi pun marile întrebări, cărora mă lupt să le găsesc răspunsurile, și pentru fiecare victorie încă mai am șovăieli, îndoieli și o grămadă de critici. De fapt, atunci când nu aveam voie să primim oaspeți în casele noastre, frica era un vizitator obișnuit. Nu am spus nimănui, dar știam că asta ar fi încălcat regulile de izolare.
Acestea fiind zise, cine nu a simțit așa în ultimele 18 luni? Încercând să nu mă aplec prea mult pe fereastră, deoarece sunt la etajul al doilea, inspir adânc mirosul de mușcate din ghiveci, noxe din trafic și mâncare thailandeză de la restaurantul de peste drum, care tocmai s‑a redeschis. Dar acum a venit vara, iar restricțiile sunt ridicate și lucrurile revin în sfârșit la normal….
* emisiune TV britanică ce se desfășoară sub forma unei competiții în care un grup de brutari și cofetari amatori concurează între ei într‑o serie de runde, încercând să‑i impresioneze pe cei doi jurați cu abilitățile lor în bucătărie (n. tr.)
Din volumul ”Noile confesiuni ale unei ratate trecute de 40 de ani”, de Alexandra Potter(în foto). Această carte se află la baza unui serial TV de succes.
ÎN ACEST WEEK-END, PE REȚEAUA WWW.LIBRIS.RO CĂRȚILE AU REDUCERI CUPRINSE ÎNTRE 40 ȘI 80 LA SUTĂ. SUNT REDUCERI ȘI LA JOCURI, E-BOOKS, CĂRȚI ÎN LIMBA ENGLEZĂ ȘI LA DIVERSE ACCESORII.