ORA    DE   POEZIE   ȘI    DE   MĂRTURISIRI

 

UITAREA

 

Uitarea-i boală gravă și perfidă,

Otravă lentă doborând târziu,

Microb, venit în suflet să ucidă

Tot ce-i curat, tot cei frumos și viu

 

 

 

El a uitat și iată-l azi cum moare

Inconștient și vesel și sătul

Pentru-amintiri a pus în jur hotare

Și-a scris pe toate porțile: destul

 

 

 

Și iată-l azi, cu rănile închise

Și înlăuntru fără suferinți.

El nu mai are trăsături și vise

Și nu-i mai sunt privirile fierbinți

 

 

 

El a uitat de bici și înjosire.

De frații lui însângerați, desculți.

El a uitat de ură și iubire

Și a uitat nădejdea celor mulți

 

 

 

El a uitat că a pornit din beznă

Și a uitat de-un jurământ făcut

Când i-a căzut cătușa de pe gleznă

Și iată-l azi zâmbind satisfăcut.

 

 

 

El a uita că viața-i tare scurtă

Și nu ai timp pe toate să le faci

De stai, te bați cu palma peste burtă

Și spui sătul: „nu mai suntem săraci”.

 

 

 

El a uitat și iată-l azi cum moare

Inconștient și puhav și grotesc.

Uitarea, boală grea, înșelătoare,

Ucide tot ce-i sfânt și omenesc.

 

Versuri de  Doina Sălăjan, publicate  pentru prima oară în ”Gazeta literară”, nr. 41, 11 octombrie 1956

 

 Criticul literar Mircea Coloșenco a publicat în 2018 în revista ”Limba română” (care apare la Chișinău) inedita corespondență purtată de  Doina Sălăjan cu … Nicolae Labiș.

El îi scria la 15 august 1956:” Eu sunt puţin trist, dar foarte liniştit. Dacă nu m-ai uitat deja, scrie-mi.”

Răspunsul la această scrisoare a fost:”Trebuie să-ţi spun că eşti cam zgârcit când scrii. Poate numai când îmi scrii mie. Scrisoarea ta m-a găsit într-o stare sufletească destul de agreabilă. .. Te îmbrăţişez,    Doina”

Nicolae Labiș (alinat ”Nae”),  a revenit în octombrie 1956  cu una din cele mai frumoase scrisori:

”Prietena mea,

În deltă m-am gândit la tine foarte rar; rândurile acestea mă vor reabilita oare? Iată, soarele apune şi valurile foşnesc, s-a arătat colţul palid al lunii, l-am privit şi mi-a[i] revenit în minte.

Vasul înaintează încet, vibrând ca o cutie de vioară. Îl urmează, legat cu frânghii scârţâitoare, bărci pline cu pescari pe jumătate adormiţi. Ei cântă, ca prin somn, un cântec lung, al apelor, fiecare altfel, cum îl ştie numai el, şi glasurile se împletesc într-o armonie ciudată. Este parcă o fâlfâire de aripi, ori parcă muzica unor scântei sonore.

S-a întunecat, cântecele ostenesc, unul după altul, numai o voce tenorală stăruie să se onduleze pe valuri şi prin stuh. O adiere rece, primejdioasă, înfioară sălciile negre, bănuit verzi. Dar stelele se odihnesc fermecător în apă, ca o plagă rară, mişcătoare, care s-ar zbate în adânc. Metempshiatică, luna se oglindeşte în apă acum cerc pur, acum în joc de igliţă ce împleteşte un fir nevăzut, acum o protoplasmă neliniştită şi luminoasă. Parcă vibrează şi cerul, ivindu-şi pe neaşteptate din adânc noi ochi strălucitori.

Inima mea este plină de farmec. Palmele mi-s umede şi reci, dinţii mi-s încleştaţi şi tremur, cred că ochii mi-s foarte lărgiţi.

Trestie, trestie, pe cine ascunzi,

Vântul de seară pe cine-nfioară?

Horbota-ţi neagră şi multă-nfăşoară

Umerii albi şi rotunzi.

Valuri, voi valuri, cui i-aţi şoptit

Şoapta adâncă, ascunsă şi gravă?

V-aţi mai păstra oglindirea suavă

A chipului ei neclintit?

 

Trebuie să fie foarte târziu; dacă pescarii din jur n-ar vorbi între ei, cu glas scăzut, întunericul ar sfârâi monoton în timpane…”

Fotografii de  Constantin   Zaharia (Onești)