Se spune că, într-un port vechi, trăia un negustor bogat care își petrecuse viața adunând mărfuri rare: mătăsuri, mirodenii, vase de argint, pietre scumpe și tot felul de lucruri pe care oamenii le priveau cu uimire. Într-o toamnă și-a încărcat corabia până aproape de marginea apei și a hotărât să plece spre un oraș îndepărtat, unde spera să-și înmulțească averea. Bătrânul paznic al farului l-a oprit și i-a spus: „Marea se schimbă. Vin nori grei și vântul se întoarce. Mai lasă din încărcătură și așteaptă o zi”. Negustorul a râs: „Tu vezi numai valuri și nori. Eu văd câștigul care mă așteaptă”.

Dumnezeu…

Corabia a plecat, iar la început marea era liniștită. Negustorul mergea printre lăzi, le număra și își făcea planuri: ce casă va cumpăra, câți slujitori va avea, ce vor spune oamenii despre el. Numai cârmaciul privea neliniștit cerul. Spre seară s-a ridicat furtuna. Vântul a rupt pânzele, valurile au intrat peste bord, iar corabia, prea încărcată, a început să se scufunde.

Căpitanul a strigat: „Trebuie să aruncăm mărfurile în mare!” Negustorul s-a pus înaintea lăzilor: „Mai bine tăiați catargul, dar nu vă atingeți de averea mea!” Atunci un marinar tânăr i-a spus: „Stăpâne, la ce-ți folosește aurul dacă te duce la fund?” Negustorul a tăcut… dar numai o clipă. Apoi a început el însuși să arunce lăzile. Mai întâi pe cele ieftine, după aceea pe cele scumpe, iar la urmă, plângând, și cufărul cu aur.

În întuneric nu se mai vedea țărmul. Busola se stricase, corabia se rotea purtată de valuri, iar oamenii credeau că totul s-a sfârșit. Deodată, printre ploaie și ceață, s-a văzut lumina farului. Slabă la început, apoi iarăși și iarăși, la fiecare rotire. Căpitanul a îndreptat vasul spre lumină și, după multă luptă, au ajuns aproape de coastă. Acolo, un pescar sărac, care nu avea nici aur, nici corabie mare, îi aștepta într-o barcă mică și le arunca o frânghie. Negustorul a fost primul care s-a prins de ea. Mâinile lui, obișnuite să numere bani, țineau acum cu toată puterea o funie aspră, oferită de un om pe care altădată nici nu l-ar fi observat.

Dimineața, stătea ud și tremurând lângă far. Nu-i mai rămăsese nimic din marfă, dar era viu. Bătrânul paznic l-a privit fără să-l mustre și i-a pus înainte o cană cu apă caldă. Negustorul l-a întrebat: „De ce ai ținut lumina aprinsă pentru mine, după ce nu te-am ascultat?” Bătrânul a răspuns: „Farul nu luminează numai pentru cei înțelepți. Luminează mai ales pentru cei care s-au rătăcit”. Și, uite, cuvântul acesta i-a străpuns inima mai tare decât furtuna.

ARTICOL  REALIZAT  CU SPRIJINUL SENSHIN  AIKIDO     IAȘI  ȘI AIKIDO  AIKIKAI   CONSTANȚA (FB)

Trăim într-o lume care ne învață să umplem totul. Umplem casele cu obiecte, zilele cu activități, conversațiile cu vorbe și mintea cu informații. Chiar și atunci când rămânem singuri pentru câteva clipe, scoatem telefonul din buzunar, deschidem un ecran și căutăm ceva care să ocupe acel spațiu.

Am ajuns să confundăm activitatea cu progresul și agitația cu importanța. Simțim că trebuie permanent să facem ceva. Mai repede, mai mult, mai departe!