INTERVIU   ”DE   COLECȚIE”

 

– Cine ești, Aleksandar Stoicovici? Din scurta prezentare inclusă în volumul ”Habitat”, aflăm că te-ai născut la Timișoara și în prezent locuiești în Germania. Te rog să ne spui câte ceva despre tine, pentru cititorii Colecției / pocket a Editurii Art. Ce te emoționează, ce te enervează?

– Mă simt, totuși, paralizat când trebuie să spun câte ceva despre mine. Poate că asta e deja, în sine, un fel de prezentare. M-am născut la Timișoara, într-o familie multietnică. În copilărie am pendulat între Moldova Nouă și Pojejena, între un oraș mono-industrial, ce își ducea metastazele prin anii tranziției și malurile Dunării, într-un micro-univers haotic și mereu improvizat. Mai târziu, m-am întors în Timișoara pentru studii, perioadă în care am publicat cele două volume de poeme: ”vineri” (2011) și ”aleksandar doarme” (2012). În urmă cu zece ani m-am mutat în Germania, în apropiere de München, unde locuiesc și în prezent. Sunt atât cetățean român, cât și german și mă simt atașat în egală măsură, dar în moduri diferite, de ambele țări.

Pentru că am devenit recent tată și sunt încă sub imperiul noilor emoții, aș spune că zilele astea mă simt cel mai mișcat de privirea fiicei mele, Ada. Deși am auzit multe povești despre experiența de a fi părinte, e într-adevăr ceva greu de pus în cuvinte acolo.

– Criticul Mihók Tamás ne amintește că revii în volum după nu mai puțin de 13 ani. Cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Spune-ne câteva ”stații” palpitante ale aventurii tale auctoriale.

– Da, e adevărat, deși pare incredibil că au trecut atâția ani. În tot acest timp am continuat să scriu, însă nu m-am gândit că voi publica din nou. Pe de-o parte pentru că îmi e foarte greu să fiu mulțumit cu ceea ce fac, iar pe de alta, fiindcă m-am risipit în multe direcții odată cu plecarea din țară și nu mi-am mai găsit ritmul pentru a duce la capăt un proiect de volum.

Cât despre ”stații”, nu-mi amintesc exact când am început să scriu, dar probabil undeva în adolescență. La început a fost fascinația de a descoperi că, scriind, pot distorsiona realitatea imediată și mă pot refugia în spațiile inventate. Poezia a fost mai întâi o formă de fugă. Apoi a devenit adăpost. Poate sună puțin emfatic, dar cred că scrisul te obligă, mai devreme sau mai târziu, să cobori în tine. Să încerci să înțelegi și, uneori, să exorcizezi lucrurile pe care le-ai îngropat, conștient sau nu.

Iar dacă ar trebui să fac ”un arc în timp” până în prezent, aș spune că felul în care mă raportez la propriile texte s-a transformat odată cu experiențele de viață și cu lecturile. Ce a rămas constant, însă, este bucuria de a mă surprinde pe mine însumi. Fiecare poem e, în definitiv, o oglindă în care uneori te privești obsesiv, iar alteori simți nevoia să întorci capul!

– Cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci?

– Aici m-ai prins – nu știu ce să zic despre posibilitățile poeziei și nu-mi amintesc dacă m-am gândit vreodată la problemele industriei de carte. Ce pot spune, însă, e că am avut și avem poeți foarte buni, pe care îi citesc cu plăcere și încerc să rămân cât de cât la curent cu ce se scrie. Mi se pare că marea șansă a poeziei românești contemporane e că a intrat într-o zonă  <<cool>>. Sau cel puțin așa o percep eu de la distanță. Se organizează tot mai multe evenimente de spoken word, se experimentează cu audio și videopoeme, performance-uri, colaborări interdisciplinare. Apoi, există câteva festivaluri foarte bune, unele deja cu tradiție. Dar ce-mi place cel mai mult e diversitatea vocilor. Avem voci puternice, diferite între ele, iar asta face ca, pentru cineva care se apropie de poezie, să fie aproape imposibil să nu găsească cel puțin un autor cu care să rezoneze.

– Vorbește-ne un pic despre ”Habitat”, volumul colecției / pocket care poartă numărul 1 pe cotor – despre tematică, motive recurente, temeri revizitate, mici-mari obsesii. Care au fost pentru tine sursele de inspirație și catalizatorii procesului creativ?

– ”Habitat” nu a pornit ca un proiect de carte. Așa cum spuneam, deși am continuat să scriu în anii de după ultimul volum, nu plănuiam să public din nou. Totul a început în pandemie, când m-am trezit, brusc, cu mult timp la dispoziție. Dar și cu apăsarea izolării. Mintea se transforma cu fiecare zi într-o cutie de rezonanță în care gândurile se amplificau și reveneau obsesiv. Atunci am început un proiect care combina poezia, fotografia și colajul. L-am numit ”Habitat” pentru că am înțeles de la început că nu era doar o formă de terapie, ci și o încercare de a crea un spațiu în care să pot sta cu mine însumi și cu lucrurile inconfortabile pe care le evitasem până atunci. Așa am început să reiau secvențe din trecut care deveneau tot mai vii pe parcurs ce continuam să mă gândesc la ele. Am scris despre relații eșuate și felul în care am eșuat eu în ele, despre momente din trecut în care mi-ar fi plăcut să mă întorc, despre compasiune și lupta de a accepta afecțiunea celor din jur. Am scris despre oamenii sau locurile de care îmi era dor. Dar și despre boală, episoade depresive, dismorfie corporală, alienare. Tematic, e un volum în care revin unele dintre obsesiile mele mai vechi. În același timp, însă, simt că e fundamental diferit de ce am scris anterior. Am încercat o cartografiere fragmentară a unui spațiu interior care oscilează constant între derivă, revendicare și reconstrucție…   Interviu  realizat de  Ema  Cojocaru

 

SCHIMBĂRI   TEMPORARE

 

 

Deși am crezut că nu se va întâmpla

Până la urmă fiecare și-a văzut de viața lui.

Ne-am păstrat calmul, le-am zâmbit.

 

 

Cine a trăit ierni cum am trăit noi,

singuri între pereți de văiugă,

cu dezamăgiri sărbătorite,

 

 

cu rufe-ntinse la uscat sub liliac?

Am alergat după bani, am hrănit pisicile,

ne-am ghemuit în hamac.

 

 

Sunt aici pentru tine, sunt aici pentru tine.

Deschid geamurile și merg în amonte,

deschid brațele și nu se întâmplă nimic.

 

Vrei să  înviem războiul,

să luăm calea lacrimilor uscate. E ultima

urmă de familiaritate ce te-ar putea face

 

 

să te descalți din nou și să aprinzi focul.

Bântuită de schimbări temporare,

inima omului e un tablou de Vermeer.

 

  Versuri  de  Aleksandar  Stoicovici  

*Reproducerile de artă reprezintă două lucrări ale pictorului … Vermeer!