ARTICOLUL   2325   LA   AMPRENTA   DE  ONEȘTI!

Răutăcios cum îl știm, William Shakespeare i-a dat peste cap planurile colegului și prietenului său Richard Burbage, pentru un rendez-vous cu o tânără domniță care locuia în apropierea teatrului. Shakespeare îi surprinsese pe cei doi făcând planuri pentru o întâlnire secretă. „Anunță-te ca Richard al III-lea”, i-a spus femeia actorului.

Ce i-a trecut lui Shakespeare prin minte? S-a grăbit către casa femeii, a spus la ușă numele de cod stabilit și s-a instalat cu ea în budoar… Când Burbage și-a făcut apariția câteva minute mai târziu, Shakespeare i-a transmis un mesaj: „William Cuceritorul a fost înaintea lui Richard al III-lea!

 

Scriitorul danez Hans Christian Andersen (1805-1875), celebru pentru basmele sale, era cunoscut și prin faptul că nu avea deloc grijă de hainele sale. Odată, un oarecare l-a oprit pe Andersen pe stradă şi l-a întrebat cu sarcasm:

– Acest obiect mizer de pe capul dumitale se numeşte pălărie?

Andersen i-a răspuns:

– Dar acest obiect mizer de sub pălăria dumitale se numeşte cap?

 

În 1814 disputa dintre Schopenhauer și mama sa dă naștere unui schimb memorabil de replici, despre care Arthur îi relatează, mulţi ani mai târziu, unui cunoscut, Wilhelm Gwinner:

Mama, în timp ce pune mâna pe dizertaţia lui Arthur, Despre rădăcina împătrită: „Este, desigur, ceva pentru farmacist.”

Arthur: „Va fi citită şi atunci când din cărţile tale nu va mai exista nici măcar un exemplar în vreun pod.”

Mama : „Din cartea ta va fi disponibil încă întregul tiraj”.

Ambii, mamă şi fiu, vor avea, în final, dreptate în prognozele lor!

 

Când Margaret Thatcher, prim-ministrul Angliei, s-a mutat în Downing Street 10, reședința oficială, un reporter l-a întrebat pe soțul ei:

-Cine poartă pantalonii în casa aceasta?

La care soțul doamnei Thatcher a răspuns:

-Eu îi port, dar tot eu îi spăl și-i calc!

 

În octombrie, întorcându-se de la o serată la Beaumont, Marcel Proust răci şi făcu o bronşită. Doctorul Bize îl asigură că se va vindeca repede, cu condiţia să înceteze complet lucrul şi să se hrănească bine. Proust făcu exact contrariul: termină Captiva, revăzu Fugara, şi se puse pe regim.

Pneumonia se declanşă pe 8 noiembrie, dar Proust refuză şi de astă dată să treacă la odihnă, trimiţând la toţi dracii reţetele doctorului Bize. În zadar încercă Robert Proust – care era medic – să-şi silească fratele să se trateze şi să se interneze: Marcel refuză cu o violenţă cu totul neobişnuită. „Lasă-mă în pace – urlă la fratele său – nu plec din camera mea! Céleste mă îngrijeşte mai bine ca oricine. Nimeni altcineva nu mă înţelege.” Şi o făcu pe Céleste Albaret, devotată sa menajeră, să promită că nu va lăsa pe nimeni să intre în camera lui, şi că nu va permite, când el nu va mai avea putere să se opună, să i se facă „acele injecţii care prelungesc suferinţele”.

Proust a lucrat până şi în ultima sa noapte, dictându-i Célestei corecturile pe care dorea să le aducă morţii lui Bergotte, căci acum avea experienţa agoniei. Dimineaţă, trimise la Ritz, după bere rece, adăugând: „Va fi şi cu berea ca şi cu restul, va veni prea târziu”, apoi ceru să rămână singur.

Generalul bur Kruger se așeza în fiecare zi sub un arbore mare și împărțea dreptatea. Odată, doi frați s-au înfățișat înaintea lui, deoarece nu se înțelegeau asupra moștenirii. I-au arătat o hartă a terenului pe care-l primiseră.

Kruger i-a zis unuia:

-Tu împarți!

Iar celuilalt:

-Tu alegi!

 

Povestește scriitoarea Isabel Allende: „La șapte ani măicuțele m-au pregătit pentru prima comuniune. Înainte de a primi ostia trebuia să ne spovedim. Am fost dusă la biserică, am îngenuncheat tremurând toată într-un confesional sepulcral, despărțită de preot printr-o perdea neagră plină de praf, și-am încercat să-mi amintesc lista de păcate. Ca să nu comit erezia de a primi împărtășania uitând cumva vreo vină, trecusem pe listă tot ce figura în decalogul păcatelor posibile, de la furt și ură până la râvnitul la bunurile altora, numai că eram atât de speriată, că n-am putut scoate niciun cuvânt.

Preotul a așteptat cât a așteptat, după care a luat inițiativa. În întunericul care mirosea a tămâie s-a auzit un glas cu accent din Galicia.

– Ți-ai atins corpul cu mâinile?

– Da, părinte, am bâlguit eu.

– Des, fiica mea?

– În fiecare zi…

– În fiecare zi? Asta e o ofensă teribilă în ochii Domnului, puritatea e virtutea de căpetenie a unei fete, trebuie să-mi promiți că n-ai să mai faci!

I-am promis, deși nu-mi imaginam cum aveam să mă spăl pe față sau pe dinți fără să-mi ating corpul cu mâinile.”

 

Sultanul Soliman, după ce a cucerit Belgradul, se întorcea spre Constantinopol. La intrarea în capitală, din marea mulțime care aștepta să aclame pe sultanul glorios, ieși disperat un bătrân, care s-a aruncat în genunchi înaintea lui Soliman, strigând să i se facă dreptate. Sultanul, văzându-l, îl întrebă cu blândețe:

– Cine ești?

– Sunt un bătrân negustor și hoții mi-au jefuit toată averea.

– Unde ai fost, pe când hoții te jefuiau?

– Dormeam.

– Și de ce dormeai? strigă sultanul mânios.

– Credeam că Măria Sa sultanul veghează pentru toți supușii săi!

Sultanului îi plăcu răspunsul acesta înțelept și îndrăzneț și porunci ca negustorul să fie despăgubit din visteria statului.

Anecdote  adunate de Horia  Dumitru Oprea din volumul Vorbe și anecdote despre oamenii celebri , culese de Th. Scarlat-Brăila, București, Editura Librăriei „Universala” Alcalay, din revista ”Magazin istoric” și din alte cărți

Grafică  de   umoristul  Nicolae  Viziteu (Vaslui)