– Distinse domnule profesor, pe 19 februarie veţi adăuga cel de-al 17-lea lustru vieţii. Cu ce gânduri aţi întâmpinat acest eveniment?

– Dragă Cornel, recunosc, pentru mine este o vârstă nesperată. Deşi fuga cifrelor mă tot avertiza, nu am prea luat-o în serios, încât inevitabilul m-a surprins oarecum nepregătit. Abia în faţa faptului împlinit răsar întrebările. Nu le voi ocoli, ba voi răs-punde cu încântare, mai ales că, iată, unele, printre primele, vin din partea unui vechi prieten, mai tânăr.

          – De regulă, la împlinirea unei vârste rotunde, scriitorii, plasticienii, muzicienii, oamenii de cultură, în genere, îşi fac un bilanţ al activităţii, încercând să rememoreze astfel reuşitele şi, uneori, ne-reuşitele, să puncteze elementele forte ale operei şi să le proiecteze pe cele viitoare. Judecând în această lumină lucrurile care vă privesc, v-aş ruga să dezvăluiţi cititorilor principalele repere ale vieţii şi cre-aţiei dumneavoastră…

– Trebuie să-ncep cu Tisa, locul meu de baştină de lângă Tazlău, alcătuire deluroasă înălţându-se la dreapta râului, în terase ale căror sugestii circulare te-ndeamnă să le urci. Existenţa mea se ghidează din acest punct. Pot să-mi zic oricând şi ori de unde aici, căci la el mă-ntorc, dacă nu întotdeauna cu pasul, cum aş dori, cel puţin cu gândul, să mă verific, să-mi dau seama dacă am ajuns undeva, şi unde anume sau dacă nu cumva m-am rătăcit, m-am împotmolit şi, eventual, cum aş lua-o de la capăt. Cu toată nostalgia, o fac, mai întâi, din nevoia de rigoare, fie ea chiar iluzorie, pe care tot aici am căpătat-o. Multe lucruri aflate mai târziu, în alte părţi, mi s-au părut mai lesne de-nţeles legându-le de curiozităţile de la Tisa. Între altele, libertatea ca mister, linia subţire, de-atâtea ori neidentificabilă, dintre realitate şi ficţiune, jocul distanţelor, măreţia anonimatului. La Verşeşti şi Valea Rea (astăzi Livezi), şcolile de bună tradiţie mi-au trezit interesul pentru lectură şi muzică. În clasa a treia, scrisesem prima poezie, din nevoia de a-mi spune ceva. Într-a şaptea, profesorul de matematică şi muzică, dacă nu scosese mare lucru de la mine cu prima disciplină, mai spera să-i fiu de-ajutor la cor, unde, într-o repetiţie, după ce ne încălziserăm vocile, mă chemă lângă el şi, apucându-mi uşor mîinile prin spate, dirijă cu ele câteva măsuri. Bacăului îi datorez mult. Şcoala Pedagogică avea profesori de elită: Emil Tudor la psihologie, pedagogie, logică; Emil Leahu, la română; Petre Bărbuţă şi Emil Zaborilă la muzică; Remus Vrânceanu şi Elvira Enea la desen. La orele lor n-aveai cum să nu înveţi, să nu rămâi cu ceva, să nu simţi că trebuie să ştii şi, până la urmă, chiar că ştii ceva. Oraşul lui Bacovia avea teatru, filarmonică, un cotidian, un cenaclu literar. Vorba de undă verde, „Ai stofă!”, a profesorului Leahu, care îmi văzuse versurile, mi s-a părut venită din cer. Aveam 17 ani când, la îndemnul şi cu sprijinul său, am citit în cenaclul regional „N. Bălcescu” şi am debutat în pagina literară a ziarului. De la teatru, m-am ales cu Scrisoarea pierdută, de la filarmonică, în chiar prima ei stagiune, cu Concertul pentru vioară de Beethoven. La Iaşi m-a cucerit oraşul-muzeu cu secole de istorie, cultură şi civilizaţie, locul cărturarilor de frunte, al artiştilor şi al marilor noştri scriitori, de la Dosoftei şi cronicari la Sadoveanu. Am trăit acolo cinci ani, în cultul trecutului. Universitatea mai avea, şi la Litere, somităţi interbelice, pe lingvistul comparatist Simenschy, autorul Dicţionarului de înţelepciune şi traducătorul Panciatantrei, sau pe esteticianul Dima, ori personalităţi în plină afirmare, ca profesorul Ciopraga. În cenaclul studenţesc am cunoscut pe mulţi dintre viitorii scriitori şi m-am bucurat, încă de atunci, de prietenia lui Sorescu. Am publicat versuri la Iaşul literar. De neuitat îmi sunt stagiunile Teatrului Naţional şi ale Filarmonicii, ca şi cursurile Şcolii de Muzică (eram înscris la seral), unde aveam printre profesori pe Radu Botez, prim-dirijorul Operei. În fine, tot la Iaşi mi-a surâs şansa decisivă, cunoştinţa cu opera lui Călinescu. Nu i se reeditase nimic. În biblioteci publice nu circulau decât cărţi apărute după 1947. Studenţii din primii ani (eram în 1957), nu aveam acces la secţia Documentare a Bibliotecii Centrale. Împrumutasem de la un coleg, pentru două zile, Viaţa lui Mihai Eminescu şi m-am convins că se poate citi altfel. Oricât de fascinantă, marea temă rămânea în plan secund. Aveam în faţă un om şi un stil, un autor care, trăind literatura, îmi spune ce i se-ntâmplă lui. De aici, nevoia de a-i citi şi celelalte cărţi. Le-am găsit mai uşor, până la urmă, pe toate, nu puţine, şi adevărate cărţi de căpătâi care mă trimiteau la operele altora, mai vechi ori mai noi, de aici ori din alte părţi. Aşa m-am pomenit într-un prezent norocos, a fi contemporan cu Călinescu, încrezător în această formă a libertăţii, dar şi a datoriei, care este literatura.

       – Întorcându-ne în timp, rescrieţi pe scurt jurnalul itinerant al manifestării culturale pe care aţi generat-o, sintetizând ceea ce a însemnat, de-a lungul a cinci decenii, ideea de Călinescu la Oneşti şi care va fi soarta ei acum, la vreme de criză?

– O idee culturală care a prins, aceea că marii creatori ai culturii devin adevărate instituţii, cu atât mai mult în posteritate, când spiritul lor continuă să lucreze liber, neîntrerupt. Mai rămâne să se şi înţeleagă aceasta. Aş crede că îmi era un lucru limpede în toamna lui 1962, la sosirea în Oneşti. Cum se vede, nu au lipsit şansele. Dacă prima fusese Călinescu, a doua şansă era chiar locul ales, noul oraş „muncitoresc” ajuns celebru, „zâmbet cald pe harta ţării”, cum glăsuia şlagărul. Deşi prin industrializarea forţată se dislocase un sat vechi de cinci secole şi se polua întreaga zonă, locuinţele urbane şi locurile de muncă rămâneau oferte hotărâtoare. Populaţia a crescut de la câteva mii la mai multe zeci de mii. Pe de altă parte, cele mai diverse obiceiuri şi mentalităţi, aduse din mai toate colţurile ţării, au dat, în confruntare, o altă culoare locală, mai aproape de receptivitatea la iniţiative privind formele noi de cultură, neimpuse de autorităţi, dar acceptate de către acestea, chiar dacă sub rezerva unei strânse supravegheri. Astfel Cercul literar „Al. Sahia” de la Casa de Cultură, destinat propagandei de partid, a putut deveni, în mai puţin de trei ani, Cenaclul literar „G. Călinescu”, ale cărui întruniri săptămâ-nale promovau talentele autentice şi autonomia esteticului. Au fost invitaţi scriitori de prestigiu din ţară, au avut loc schimburi de idei cu alte cenacluri, s-au publicat primele plachete colective, s-a editat revista „Jurnalul literar” (la început ca pagină organizată în cotidianul regional, apoi ca publicaţie autonomă, în 4 ori 8 pagini), s-a lansat recitalul liric „Poetul în Cetate”. În alţi trei ani, cenaclul s-a extins la profilul literar-artistic. Aceste trepte pregătitoare au făcut posibile inaugurarea, în 1969, a unui colocviu de anvergură, dialogul cultural anual „Zilele Culturii Călinesciene” şi permanentizarea lui în cele patruzeci de ediţii de până azi.

Între timp, instituţionalizarea a continuat cu etapele Societate Culturală (1972) şi Fundaţie Naţională (1991). Am întâlnit, în cele cinci decenii, multe tipuri de criză, înclusiv de natură politică, precum în 1989, când Zilele (numai două, 9-10 decembrie) au avut loc sub interdicţie. Sper să ne descurcăm ceva mai uşor cu cele care vin.

          – Reuşind să o instituţionalizaţi, mişcarea culturală G. Călinescu v-a răpit o bună parte din timpul pe care l-aţi fi putut acorda creaţiei, dar consider că nu numai acesta este motivul pentru care bibliografia dumneavoastra nu indică prea multe volume personale. Cred mai degrabă că exigenta şi-a spus cuvântul şi, în parte, faptul că nu v-aţi putut rupe de catedră, activitatea didactică însemnând nu doar orele de curs şi pregătirea lor, ci şi responsabilitatea de preşedinte al Filialei Oneşti a Societăţii de Ştiinţe Filologice (1970-1985), precum şi cea de metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean (1970-1998), care v-au răpit, la rândul lor, alte numeroase clipe ce ar fi putut fi decisive pentru scris. Cum aţi izbutit să împăcaţi cele două principale preocupări şi din ce parte au venit satisfacţiile cele mai mari?

– Satisfacţiile au venit, oricât de târziu, din ambele părţi, aş zice în egală măsură, şi chiar din altele. Fiecare latură cu importanţa ei, se leagă cu celelalte, împreună tinzând spre un tot pe care abia dacă-l bănuiam cândva, iar acum îl recunosc. Cât despre creaţie, aceasta mi se pare suverană, îşi alege singură timpul, ritmul, prioritatea sau anvergura.

       – Încă de la începutul activităţii scriitoriceşti v-aţi exersat şi ca editor, mai întâi prin editarea revistei Jurnalul literar, apoi prin alcătuirea şi tipărirea culegerilor cu acelaşi generic, iar din 1992 şi ca editor atestat, în fruntea Editurii „Aristarc”, pe care aţi iniţiat-o şi o conduceţi. Alături de ediţia anastatică a celebrei Istorii călinesciane, care sunt celelalte izbânzi ale acesteia?

– Am publicat câteva zeci de titluri, încercând să încurajez nume din zonă şi cărţi despre această zonă, cu poeme, proză, ese-uri, memorialistică, studii ştiinţifice, dicţionare, monografii. O carte de succes, în premieră absolută: Umbre şi lumini de Maria Cantacuzino-Enescu.

        – De-a lungul timpului, pe la întrunirile Cenaclului „Junimea nouă” au trecut destui creatori ai zonei, dar spre regretul meu nu am sesizat să se fi conturat şi o mişcare literară care să se impună. Puţini au fost şi autorii de aici care au reuşit să răzbată şi mă întreb ce cauze au generat această situaţie?

– Ajungem iar la materia sensibilă a creaţiei. În treizeci de ani, cât a fiinţat cenaclul, cum bine îţi aminteşti, ca unul de-al casei, au prezentet texte sute de propunători. Nimeni dintre aceştia n-are cum pretinde că i-ar fi lipsit climatul literar. Ba s-au situat, cei mai mulţi, în mişcarea Călinescu, una de lux. Aşadar, dacă există răspunsuri, ele trebuie căutate în altă parte.

     – Revenind la propria operă, în 2006 aţi pus în circulaţie un inedit Jurnal itinerant, care se anunţă un proiect de anvergură şi, cu certitudine, va pune altfel în lumină întreaga creaţie de până acum. În ce stadiu se află şi când consi-deraţi că veţi încheia acest ciclu?

– Proiect vechi, de la douăzeci de ani, care nu m-a slăbit în următorii cincizeci. Descoperisem că oricare zi este unică, alta, irepetabilă şi de fiecare m-am despărţit tot mai greu. De-atunci sunt în plin şantier. Pe manşetele copertelor am desenul construcţiei. În acest an aş trece de jumătate. Am primit şi câteva semne încurajatoare despre ce şi cum s-ar vedea din afară. Însă nu simt nevoia să mă grăbesc, chiar dacă timpul s-a scumpit aşa de mult.

       – Cu aproximativ patru decenii în urmă, preocupat de valorificarea moştenirii Rosettiştilor şi a spaţiului cultural de la Tescani, anunţati o iminentă carte dedicată acestui spaţiu. A rămas un proiect abandonat sau încă nu aţi ajuns la forma dorită?

– Subiect actual. Materialul documentar crescând considerabil, am căutat o formulă adecvată. Sper că am şi găsit-o.

       – Apropiindu-ne de finalul acestui dialog, v-aş ruga să faceţi un exerciţiu de sinceritate şi să ne mărturisiţi care vă sunt regretele marcante ale celor opt decenii și jumătate de viaţă?

– Desigur că sunt şi regrete. Ele ţin de irosirea timpului şi de neclarităţi în lupta cu propriile limite. Însă până şi aici, învăţatul din mers face uneori minuni.

   – Dar momentele cele mai fericite?

– Mi se întâmplă încă destul de des: bucuria de-a schimba o vorbă cu cineva de pe aceeaşi lungime de undă.

      – Vă mulţumesc şi vă doresc să vă dea Dumnezeu sănătate, pentru a vă duce la capăt proiectele!

Interviu realizat de scriitorul  Cornel Simion GALBEN