Este greu să anticipezi  destinele omenești. Nu  te poți lua la întrecere  cu divinitatea care ne rezervă parcursuri existențiale  imposibil de imaginat și de proiectat. Când prin anii 1980  îi strudiam , ca profesor,  pe doi colegi de bancă de la Colegiul ”Petru Poni” (era vorba de Jean Mutoiu și Ghiță Teacă), nu vedeam în ei decât doi muncitori  de ispravă de pe platforma industrială. Viața însă avea să dicteze altfel, primul  urmând cursuri de actorie, îmbrățișând  cu pasiune meseria scenei în Capitală, al doilea, rămas pe plaiurile natale, îndulcindu-și marasmul  cotidian prin  concretizarea unui real talent în tablouri și icoane. Ghiță Teacă ne-a obișnuit  cu frecventa sa prezență pe  simezele Bibliotecii Municipale ”Radu Rosetti” , cu pasiunea colecționarului de mărturii artistice tradiționale, drept care, pentru o vreme, și-a transformat casa de la Buciumi în muzeu de cultură rurală: Colecția de Etnografie ”Aristița și Ghiță Teacă”.

Expozițiile vin și pleacă. Tablourile și icoanele farmecă  privirile vizitatorilor  câteva zile, după care, dacă  n-au șansa de a fi reținute, zac răbdătoare și prăfuite în așteptarea unor zile mai bune sau a inexorabilului  sfârșit.  Ghiță Teacă a avut ideea  de a le face să trăiască și altfel, reproducându-le grafic. Albumul ”Ghiță Teacă , Picturi”, Editura ”Magic Print”, 2018, cu o prezență elegantă și desigur costisitoare, însumează circa 80  de reproduceri din creația celui care a studiat cu  artiștii plastici Nicolae Hilohi, Vasile Crăiță Mândră, Dan Palade, însă și-a descoperit ulterior un stil propriu. Tematica este foarte diversă. Cea mai mare parte a tablourilor au în centru așezările rurale. Preferința este explicabilă, fie și numai studiind fizionomia pictorului. Ghiță Teacă face parte din acea categorie umană care, în pofida proceselor de  intelectualizare și rafinare, nu-și poate ignora rădăcinile. Filigranul răzeșilor moldoveni transpare cu  noblețea lui seculară și în pasiunea de  a transpune pe pânză  case țărănești, grădini, lanuri,  dealuri, râpe și păduri, arbori singuratici și livezi, școli, biserici, clopotnițe și cimitire. În spațiul  limitat al ramei se desfășoară splendide panorame sătești și campestre. Aproape toate construcțiile țărănești sunt văzute din spate, fie pentru a evita o prezentare festivistă, idilică, fie pentru că de acareturile de fapt dau senzația de viață, de activitate umană  gospodărească. Grajdul bunicului este umanizat. Ferestrele devin ochi, umbrele  indicând privirea îngrijorat – rugătoare în fața eroziunii  temporale; crengile arcuite ale unui pom fructifer închipuie o podoabă  capilară ițindu-se de sub căciula acoperișului. Urmare a ochiului bine exersat, dar și a mâinii talentate, reușita realizare a perspectivei încântă. Lanurile buciumene sunt  plasate într-un context  care include nu mai puțin de șapte planuri, excelent proporționate în  descreștere și colorit. Clăile de păioase din primul plan sunt substituite ulterior cu petele întunecate ale copacilor și mai departe cu  o ușoară negură multiplu interpretabilă. Un drum al oilor este trasat printre dealuri sterpe și edificat prin alternarea măiestrită a culorilor care deschid treptat perspectiva  din aproape spre departe. Nu prea mult însă, pentru a nu contrasta cu  negrul pădurii din zare și cu alb – cenușiul cerului ce sugerează anotimpul trashumanței. Intruziunea artificialului de  sorginte umană vizează epoci diferite. Medievalitatea este prezentă printr-un zid străvechi de la Mănăstirea Bogdana. Mai  aproape de noi sunt imaginile cu  vechiul conac Aslan, Strada Mare din Târgu Ocna sau Gara Veche din Onești.

Măiestria lui Ghiță Teacă rezidă în descoperirea nuanțelor adecvate pentru transpunerea în epocă, pentru sentimentul  pe care patina timpului îl pune  pe ziduri și străzi. Interioarele apar doar  în două tablouri, semn al refuzului spațiului închis. În materie de natură statică, încercarea  este mai puțin reușită. Îndrăgostit de palpitul vital, pictorul, prin selectarea  unei singure lucrări de ac est gen, pare a recunoaște  indirect că nu aici se  coagulează adevărata  lui vocație. Ultima parte a prezentului album oferă o suită de oale și ulcele cu crizanteme, cavaleri, gălbenele. Pentru ochiul neavizat, mulțimea lor dă oarecare monotonie. Cercetate însă atent, relevă particularități care conferă valoare pânzelor. Proaspete sau uscate, uni sau multicolore, mai strânse în mănunchi sau  risipindu-se din prea – plinul vasului, solitare sau însoțite de fructe, florile lui Ghiță Teacă fac deliciul nostru vizual. Meticulos, artistul acordă atenție amănuntelor, până și vasele sau postamentele fiind alese cu grijă pentru a armoniza întregul.

Să mai notăm predilecția pentru culoarea roșie. Acoperișurile caselor, de cele mai multe ori sunt înfățișate din țiglă roșie, în ”marea de pomi” trebuie să existe măcar unul înroșit de ”sărutul toamnei”, sub arșița verii  dormitează clăi roșii de păioase, în ilustrarea unei străzi, cel puțin un horn are aceeași culoare… Până și cimitirul este ”pigmentat”  cu  maci și trandafiri roșii! Nu este vorba doar de  tehnica iluminării peisajului ci de o frântură de optimism, speranța care ne tractează prin cenușiul zilelor înșirate monoton pe axa timpului. Pictorul mai uzează și de elemente geometrice, însă doar atât cât este necesar pentru a obține senzația de ordine și armonie, după cum la fel de echilibrat se dovedește  și în economia coloristică atingând totdeauna cu grație  nuanța sugestivă. Albumul ”Picturi” al lui Ghiță Teacă rămâne astfel nu doar un substitut  în caz de ”secetă expozițională”, ci și un prilej de a constata, răsfoindu-l,  că nu ne-am uitat rădăcinile, nici nu ne-am pierdut  simțul frumosului.         Prof. Aristotel Pilipăuțeanu