Prin intermediul prof. Carmen Iftode și a site-ului Știri. Botoșani.Ro aflăm  un  răscolitor  poem ce a fost publicat în ziarul ”Emigrantul”, care apare în Italia. Se pot alătura acestui poem cuvintele  lui Peter Gray ”alege-ți vorbele cu grijă; semnele lăsate de ele  dăinuie mult timp după ce au fost rostite!”

                  „Un poet nou, un suflet dus în lumea largă – ca multe milioane de români – în căutarea fericirii. Scrie de doi ani poezii dar condeiul său pare mult mai tocit. Vă lăsăm în compania unei lecturi deosebite”, se arată în publicația dedicată diasporei, prezentând-o cititorilor pe Liliana Burac, din Săveni (Botoșani),„dar emigrată la Mantova”.  

VIAȚĂ DE ÎMPRUMUT

Sunt ani de când tot plec de-acasă

Și-ndes în suflet plâns, amar și foc,

Îmi iau cu mine vise și amintiri frumoase,

Ca să-mi ajungă până mă întorc.

Îmi iau iubirea celor dragi cu mine

Și toată fericirea avută în trecut,

Le-mpart și eu iubirea ce le-o port în suflet

Și plec… la viața mea de împrumut.

Îmi pun în geamantan fotografia mamei,

Că a plecat, sărmana, demult la veșnicie,

Rugându-se fierbinte până în ceasul morții,

Copilul din străini, la căpătâi să-i vie.

Și-mi strâng la piept copii-nlăcrimați

Ce nu s-ar dezlipi nicicum de mine,

Îi mângâi și le spun ca azi e-așa de rău,

Ca mâine-n viața lor să fie loc de bine.

Apoi sărut bărbatul vieții mele,

C-o viață-ntreagă am împărțit, ca și acum,

Tot ce destinul ne-a așternut în cale

Și binele, și răul, și lacrima din drum.

De-aș aduna atâtea lacrimi care

Au umezit în ani privirea nostră

Și dorul ce ne-a curs amar prin suflet,

Aș face-un fluviu cât Dunarea albastră.

De câte ori am tot plecat de-acasă

Sufletul tot acasă mi-a rămas,

Căram doar geamantanul și trupul după mine

Cu lacrima în ochi și neputința-n pas.

În lumea mea străină, de-mprumut,

Uit cum mai e sărutul și cum e-o mângâiere,

Doar lacrima-mi brăzdează adânc pe chip

Urme de bătrânețe, de dor și de durere.

Muncesc de dimineață până-n noapte,

Nu am odihnă, pace și nici somn,

Că-n toiul nopții gândurile toate

Mă năvălesc și nu mai pot s-adorm.

Dar nu mă plâng de greutăți și muncă,

N-am auzit pe nimeni de muncă a muri,

Dar aș trăi cu drag la mine-acasă,

Numai să știu că am cu ce trăi.

Sunt o pribeagă prin lumea asta mare,

La fel ca mine, sigur, mai sunt mii,

Ce-și lasă acasă viața-n așteptare

Să poată face viața mai bună la copii.

Da-n țara noastră nimănui nu-i pasă

Și chiar de așteptăm de mult un început,

Ne pierdem tinerețea prin țările străine

Și tot mai mulți trăim… o viață de-mprumut.

Liliana Burac