Figură emblematică a vieții literare oneștene, Gheorghe Izbășescu a depășit granițele regionale, devenind o prezență familiară în presa culturală românească, în lumea editurilor ori la congresele, festivalurile și întrunirile scriitorilor. La noi, ”Ulise al orașului” este prețuit și ca un ferment cultural de mare eficiență. După ce o lungă perioadă a fost stâlp de bază al Fundației ”George Călinescu”, poetul a înființat și a condus Liga ”Zburătorii”, cărei mulți scriitori oneșteni îi datorează aproape totul, iar în finalul unei cariere prodigioase, el s-a ocupat cu perseverență, realmente până în ultima zi a vieții de Concursul național de proză scurtă, organizat sub auspiciile Bibliotecii Municipale. Cât privește numărul de volume publicate, Gheorghe Izbășescu deține supremația la nivel local și o oarecare notorietate la nivel național.
Născut în același an cu Nicolae Labiș, poetul oneștean a parcurs un incredibil de sinuos drum al afirmării. Ca elev al școlilor târgoviștene sau ca student la Filologia bucureșteană, în anii ploretcultismului, va fi scris probabil poeme conformiste de epocă, însuflețite de romantismul naiv al tineretului vremii, poeme pierdute prin revistele pionierești și utemiste. Într-o a doua perioadă a evoluției, după dezghețul cultural din anii 60, a devenit fan al poeziei lui Ion Barbu, combătând cu vehemență pășunismul, idilismul și alte manifestări ale versului clasic.
Simțindu-se consonant cu poeții vremii (Ilie Constantin, Ioan Alexandru, dar mai ales Ion Gheorghe) se autositua în celebra generație 60. În fine, la capătul secolului XX, când a reușit să debuteze editorial (1980) s-a declarat fără echivoc, în pofida vârstei (avea 50 ani), poet optzecist, ”compătimind” cu tinerii care i-ar fi putut fi discipoli (unii i-au și fost). Însă opțiunea pentru o grupare sau alta a fost numai de ordin exterior, dictată de nevoia solidarizării, Gheorghe Izbășescu fiind un om sociabil, capabil de prietenii îndelungate și trainice. Avea darul empatiei și dexteritatea de a găsi cele mai potrivite căi de comunicare cu persoane pe care le vedea pentru prima oară. Știa să păstreze echilibrul dintre politețe și ironie, între admirație și reproș, în așa fel în care să-și conserve relațiile prețioase. Singurătatea turnului de fildeș îi pria doar o vreme, cea a efortului creativ, în rest o înflăcărată agorafilie (iubirea mulțimii) îl scotea în lume, dornic de schimb de idei și valori spirituale. Nu putea exista singular. Pierzându-și, prin ravagiile nemiloase ale timpului, o generație se atașa de alta cu sentimentul unei tinereți veșnice și al unei vieți infinite. Ancorările în mode și grupări diverse, formale fiind, n-au atacat filonul esențial, rămas de la început până la sfârșit constant prin originalitate și forță de seducție. Această probă de longevitate (82 de ani de viață, peste 10 volume de poezii și câteva de proză, zeci de tineri îndrumați metodic și definitiv pe drumul creației literare, sute de prezențe în viața culturală) se încheie – fapt regretabil dar firesc uman – cu a doua ediție a cărții ”Râsul galben din adânc”, apărută postum la Editura ”Junimea” din Iași, în 2008 cu o prefață semnată de Nicolae Oprea.
Viața ca împrumut de la moarte
Sunt ultimele semnale poetice, însuflețite de obișnuita energie explodând în forme de expresie impresionante prin formulare și capacitate sugestivă. Imaginile tăioase lasă loc liber pentru triluri de tămăduire, arestând însă definitiv cuvântul. Universul este cel cunoscut: liniștea garsonierei 49, ghiveciul cu ALOE VERA de pe birou, burta nichelată a mașinii de scris, balconul apartamentului vecin, unde o leneșă domniță se bucură de ultraviolete. Dar fluxul gândirii se reorientează. După ce a cântat elanul sublim al vârstei juvenile, după ce a închinat un monument literar sublimei MIRIANIDA, superrlativul frumuseții feminine, după ce a sondat complicata existență a orașului adoptiv, iată-l acum pe Gheorghe Izbășescu închinând pioase omagii întruchipărilor celeste, de care se simte din ce în ce mai apropiat. În noaptea de Crăciun, clopotele bisericilor sunt ” guri de serafimi”. Biografia cristică e încărcată de inefabil: ”Tălpile lui Iisus nu cutează / să culce pe nuferi / ca pe niște capete de copii cu soarele-nțelept” Atmosfera Lăicăiului natal se destinde în vii imagini picturale: ninsoarea viorie cade sub ”ochii albi de nebună ai iernii / printre stele pitice și fosforoși zurgălăi”. Ignorând ”masa robită cu bucate și vin ”, ce adună fericit frați și nepoți, poetul se retrage în odaia unde-l așteaptă nesățioasa-i amantă: mașina de scris! Mângâieri de clape scot la lumină imnuri divine. Sărbătoarea naște stări euforice transfigurate în viziune cu jucăușe accente: ” Mă strigă / cei trei magi , / tulburându-și bărbile , cu ei să fac expediția în cvadrigă”. Este fereastra prin care poetul retrăiește vârsta primă, unde totul este posibil, unde sălășuiesc cele mai credibile garanții: Și eu însumi simțeam / în somn, pe umăr / mâna-i de Nazariteancă blândă. / Încât în zori sufletul înduioșat / îmi era împrejmuit de raze și mai tânăr”.
Treptat discursul poetic este umbrit de o melancolie mioritică. Sacrificarea mieilor în piața de pe malul Cașinului provoacă milă și duioșie. Sufletul este tot mai decopertat, mai supus asperităților cotidiene. Singurul sprijin îl constituie o dragoste târzie, Mona – Ra, martor real pentru tenebrele parcurse de sensibilitatea poetului. Versurile capătă accente de rugă, se verticalizează prin speranța reconcilierii celor două cardinale extreme, viața și moartea. Un Trotuș și un Onești, altele decât cele reale, ”râu și burg (tată și fiu)” separă universul în două teritorii simultane ne lipsite de semnificative corespondențe. Dar cercul existențial se închide, între apa moldavă și râurile zgomotoase ori iazul din Lăicăi, distincțiile se estompează. Timpul ireversibil și amintirile nedisfigurate scriu vibrantul poem ”Iarba din curtea casei”. Iarbă care -și face de cap, aliată cu o armată de melci, profitând de absența părinților, care se odihnesc în cimitir la umbra unui păr galben. Poetul și muza, cercetând vechile tablouri, au și ei deja presentimentul comunicării cu ceilalți: ”Bănuiam că nici noi nu suntem foarte vii / cum nici ei nu sunt foarte morți”. Evocarea unei surioare dispărută prematur reliefează cruzimea bolii ce țintuiește la pat sufletul dorit încă de soare și flori, dar terorizat de viziunea unui sfârșit, atât de banal totuși. Ce altceva poate fi zeul ce vine ”ca o locomotivă cu dinți”, alungându-ne de la ”rugii de mure din marginea pădurii”? Sau: ”Îngerul meu de pază / din zori și până-n seară / îmi șoptește la ureche : / azi acasă nu te mai duci / arătându-mi culcușu-n tavan: / leagănul unei cruci”. Sufletul va străbate din nou tunelul prin care a venit în lume, cu puținul bagaj de învățăminte: fără un nimb de isterie, viața nu face niciun pas înainte sau înapoi; realitatea devine normalitate când o ai mereu în minte; ”nimeni nu poate lua durerea altora / oricât i-am implora pe îngerii păzitori”; ” în orice dorință de cunoaștere / se află și un strop de cruzime”.
Revolta este copleșită de înțeleapta resemnare, doar câte o zvâcnire de dureroasă ironie pigmentează peisajul:” Dar și destinul ăsta nu cască / nici el totdeauna prea bine ochii / pe unde – o apucă”. La capăt de drum Gheorghe Izbășescu își pune, ca toți poeții lumii întrebări iscoditoare cu privire la taina pe care nimeni încă nu a pătruns-o. Gestul de adio este extrem de simplu și poate de aceea încărcat de cutremurător tragism. Renunțând la versul mai mult sau mai puțin încifrat, care a dat bătăi de cap multora, își convertește neliniștea în conversația a doi gropari și un preot care ajung la concluzia că viața e un împrumut de la moarte, iar peste noi toți va ninge zăpadă, numai zăpadă, separându-ne definitiv unii de alții. O haină expresivă voit modestă pentru o reflecție ce atinge cote hamletiene. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
Iarba din curtea casei
Întors cu Mona – Ra de la Lăicăi observ
cum iarba și-a făcut de cap în curtea casei,
năvălind cu forța-i rece
pe-a noastră s-o slăbească.
Măsură aspră de parvenită stăpână, crezând
c-o să-i ascultăm porunca domnească.
Ea s-a aliat cu-o armată de melci
cu cetăți de luptă-n spinare,
marcând teritoriul ocupat cu panglici de argint
până la margine de pridvor.
De când tălpile părinților nu le mai calcă,
dormind cuminți
în cavoul din cimitir, sub un galben păr.
Doar servieta tatei, cu acte mai stă
agățată în cuierul din marchiză,
ca un simbol pierdut prea devreme.
Ascultând vocea uscată a fantomelor din sertare,
spionii ei, ce-năbușe zgomote firești.
Cât eu cu muza-n dormitor, cercetând
tablourile cu cei dragi de pe pereți,
bănuiam că nici noi nu suntem foarte vii,
cum nici ei nu sunt foarte morți.
Și fără să vrem,
vărsăm pe masă cafelele din cești. Versuri de Gheorghe Izbășescu