ACTUALITATEA LITERARĂ – Însetat la izvoarele iubirii

ACTUALITATEA LITERARĂ  – Însetat la izvoarele iubirii

 

Istoricii oneșteni stau încă în cumpănă întrebându-se dacă a venit momentul alcătuirii  unei monografii serioase a orașului. Publică deocamdată studii fragmentare , insuficiente însă  pentru a satisface așteptările. Se consumă cu lungi și sterile polemici  în jurul unor amănunte nesemnificative. Din păcate nici alții nu stau mai bine.  În buna tradiție a  intelectualității satului românesc,  învățătorul  Geo Cristea putea să  realizeze o monografie cu caracter științific, însă el a publicat la Editura Sfera din Bârlad în 2018, o suită de eseuri – despre  așezarea, viața și valorile proprii localității Drăgugești..  Cartea se numește ”Însetat la izvoarele iubirii”, unde   autorul pornește de la niște citate  care ar fi trebuit să-l conducă spre o poziție echilibrată, sinteză  armonioasă de subiectivitate și obiectivitate, depășind ariditatea informațiilor documentare cu pasaje ușor literaturizate. Dar fără prea multe rezerve, el se lansează  în afirmații discutabile…  Este bucuros că Nicolae Ceaușescu a  reușit să achite datoriile țării, dând o probă de puterea neamului românesc.  Este convins ca și ”carismaticul” ministru Daea, că revigorarea României se poate realiza doar prin țăran și agricultură. Laudă conservatorismul așezării  rurale, decisă a face minime concesii fiilor satului care pleacă la muncă în străinătate și se întorc posedați de idei  îndrăznețe.  Singura menire a acestor ”tineri români, care sunt sclavi în Italia, Germania, Spania, Anglia să se întoarcă acasă, să investească aici, să cultive pământurile noastre și să ridice România din punct de vedere economic, cultural și spiritual. Stă în puterea lor să  îmbogățească această țară, să înceteze  să-i tot îmbogățească pe străini prin munca lor, să pună stop umilinței, robiei și dezonoarei. Un pahar de apă nu ți-ar întinde acești bogătași fără milă față de oameni și  față de Dumnezeu. Să vină acasă până nu-i prea târziu!”

Oamenii Drăgugeștiului  rămân vajnici apărători ai tradițiilor, portului, rânduielilor și ai credinței, cartea fiind  impregnată  de omagii pioase aduse divinității și slujitorilor săi, iar autorul preocupat de îmbunătățirea relației sale cu Dumnezeu:”Bucuriile pe care  le-am trăit la școală sunt înlocuite  cu bucuriile venite de la biserică”. Temperament vulcanic, furibund,  <<un veritabil Vadim Tudor de Drăgugești>>, Geo Cristea se autodefinește, privindu-și retrospectiv  existența:”Am fost un om efervescent ca varul ce se stinge. Am luat repede foc și toată supărarea mi-a trecut la fel de repede!… Prefer să fiu criticat, detestat, orice, dar nu  pot accepta compătimirea”.  Cartea cuprinde   și o divagație despre nuvela ”Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu, ce ocupă o pagină bună. Bună  pentru informații și  constatări legate de temă.

Ce are valoros Geo Cristea? (Altfel nu i-am fi răsfoit cartea, nici n-am fi scris despre ea). În primul rând  concepția care stă la baza lucrării:”Scot apă din fântână și dau celor ce vor să bea!”  Apreciem apoi truda lui depusă pentru adunarea  datelor documentare. Numele satului  vine de la Drăguga, mama a doi viteji din timpul lui Ștefan cel Mare, Stroe și Ivan.  Ei ar fi ctitorit  o bisericuță care a înfruntat vitregiile timpului, inclusiv în comunism, când, printr-o înțelegere secretă preotul și primarul au reușit s-o rezidească  din temelii. Aflăm cu plăcută surprindere  că în acest lăcaș  slujește astăzi, alături de preotul Eleodor Bodea,  oneșteanul  Adrian Cioca, preot plin de har  și farmec personal.  Așa cum  școala din Deleni a fost onorată  cândva de cunoscuții  profesori Corneliu Sburlan și Adina Mitroiu, cea care înnobilează  cartea lui Geo Cristea cu o  pertinentă prefață. O personalitate marcantă a satului a fost  învățătorul Ioan Donțu,  ctitorul Școlii din Drăgugești și erou căzut , în 1941, în luptele pentru  eliberarea Basarabiei. De un portret  bine conturat se bucură  preotul Constantin Badiu,  <<munte de cultură și credință>>, fost deținut politic timp de  nouă ani, orator desăvârșit, bătrân înțelept (”Omul trăiește cât vrea el! Depinde de  echilibrul în care pune toate lucrurile vieții…”). Nu sunt ignorați nici  oamenii simpli, un meșter butnar sau o mamă cu opt copii pe care i-a crescut exemplar.

”Capitalul binemeritat, ales după o viață…”

Plecând de la judicioasa constatare că „ideile fără afecțiune sunt reci, luminează, dar niciodată nu produc și căldură”, autorul prezintă  cu dragoste  de o sinceritate care merită invidiată, locul natal unde a descoperit fericirea, a suferit, a iubit și a visat. Satul  capătă coordonate paradisiace:” Cine intră vara în sat își potolește dorul de  miros de tei, de crini,  <<de palma Maicii Domnului>>,  de miros de fân, de cireșe coapte…”; ”Satul este sub forma unei inimi culcate pe un amfiteatru natural, străpunsă de apa unui pârâu ca de săgeata lui Cupidon”. Entuziasmat scriitorul se avântă în superlative:” Niciodată și nicăieri nu se aud clopotele mai frumos, nu sună toaca mai duios…” ; ”Nicăieri nu-i mai mult dor, mai  multă floare și mai multe păsări  cântătoare…” ; ”Nicăieri nu răsare și nu apune soarele mai frumos ca la Drăgugești…” Doar amintirea străbunilor îl mai temperează, provocându-i ”o durere de demult”. Ancorat solid în viața satului (fotografiile depun mărturie despre spiritul  său întreprinzător și gospodăresc), Geo Cristea parcurge toată  gama satisfacției  lucrului bine făcut , de la  o bucurie naivă (”Când văd trecătorii  oprindu-se să asculte colindele  Nașterii Maicii Domnului la gardul meu, mă cuprinde o stare unică…”) până la trăirea profundă (”Am avut parte în viața mea de situații  atât de frumoase încât puteam merge desculț pe apa mării, fără să mă scufund, puteam săruta un mărăcine  ca pe o floare catifelată…”)  Luând ca model pe cel mai mare învățător al lumii, Iisus, Geo Cristea își fundamentează cariera profesională  pe câteva principii, făcând  pledoarie pentru  o viață morală  (”Bunul simț te determină să faci curățenie în tine periodic, pentru că altfel duci o viață netrăită sau trăită fals), pentru armonie între  sentiment și rațiune  (”Numai atunci când inima se înțelege  bine cu creierul și își spun vorbe dulci simți voluptatea vieții”). Optimismul nu-l părăsește (”Încă nu mi-am încheiat conturile cu această lume trecătoare; simt că  destinul încă mi-i dator”). Este dăruit cu prima condiție a calității  de pedagog (”Copilul a fost acela care a stârnit îngerul în mine”), la care adaugă  stăruința de a cunoaște amănunțit meandrele comportamentului infantil (”Nimic nu poate aduce un prejudiciu mai mare  educației decât  apariția îndoielii în mintea  copilului”;” Când  expui un copil în văzul tuturor criticându-l, primele roade culese sunt resentimentul  și împotrivirea sau obida…”) Dascălul însuși are de învățat  de la copii (”De exemplu iertarea, toleranța: ei  se ceartă între ei, dar imediat  se iartă și se împacă”). Așa încât capitalul cu care s-a ales după o viață (”o pietricică din zidul școlii și o  bucățică de tricolor”) este binemeritat. I-a rămas timp de meditație și scris. Știe despre cuvânt că  poate deveni ”aripă sau ghiulea” și-l tratează gingaș în adevărate  stanțe argheziene, dictate de melancolia vârstei:”Eu mă aflu acum la ultima parte a compunerii…”; ”Cândva brodam viața  din idealuri și din vise  iar acum o destram din  dulci amintiri neatinse!”; ”Visurile sunt nisipuri mișcătoare” ; ”Timpul îmi zâmbește știrb și rece, spunându-mi că n-are ce face pentru mine” ; ”Încep să mă pustiesc, să mă învăț cu singurătatea      ”. Reține sintagme memorabile din  mari autori ( Tagore, Nichita Stănescu, Petre Țuțea) dar  adaugă și cugetări proprii:”Din același lemn se poate face și icoană și bâtă” ; ”Realizarea unui vis este un înger căzut” ; ” Copilul și țăranul! Primul este Făt Frumos, iar celălalt Harap Alb. Amândoi trebuie  sanctificați”.

Cronicarii imprudenți (nu noi) ar putea oferi și sfaturi. Geo Cristea ar trebui să renunțe la poziția și la intenția de a realiza ”un fel de etnogeneză a satului românesc”, să despartă prin cutezanță apele, oferindu-ne două viitoare cărți: ”Elogiu satului natal” (suită de  scrieri cu  caracter oarecum literar) și ”Încercare  de monografie a localității Drăgugești” ( lucrare cu caracter științific,  documentar, ce s-ar putea numi plenar ”monografie”  abia după  o amplă și fructuoasă dezbatere publică). Deziderat dificil de concretizat, pentru că omul  Geo Cristea ar trebui să realizeze imposibilul: să renunțe la izbucnirile temperamentale și la  varietatea pitorească a trăirilor sufletești, devenind  pe de o parte  un  învățător pedant, rece și calculat, ”îngropat” în dicționare și  enciclopedii. Numai că, atunci, Geo Cristea nu ar mai fi Geo Săndică, el fiind  și mai mult iubit de cei ce –l înconjoară  cu respect și prețuire.    Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

 

 

Distribuie articolul!