Istoricii oneșteni stau încă în cumpănă întrebându-se dacă a venit momentul alcătuirii unei monografii serioase a orașului. Publică deocamdată studii fragmentare , insuficiente însă pentru a satisface așteptările. Se consumă cu lungi și sterile polemici în jurul unor amănunte nesemnificative. Din păcate nici alții nu stau mai bine. În buna tradiție a intelectualității satului românesc, învățătorul Geo Cristea putea să realizeze o monografie cu caracter științific, însă el a publicat la Editura Sfera din Bârlad în 2018, o suită de eseuri – despre așezarea, viața și valorile proprii localității Drăgugești.. Cartea se numește ”Însetat la izvoarele iubirii”, unde autorul pornește de la niște citate care ar fi trebuit să-l conducă spre o poziție echilibrată, sinteză armonioasă de subiectivitate și obiectivitate, depășind ariditatea informațiilor documentare cu pasaje ușor literaturizate. Dar fără prea multe rezerve, el se lansează în afirmații discutabile… Este bucuros că Nicolae Ceaușescu a reușit să achite datoriile țării, dând o probă de puterea neamului românesc. Este convins ca și ”carismaticul” ministru Daea, că revigorarea României se poate realiza doar prin țăran și agricultură. Laudă conservatorismul așezării rurale, decisă a face minime concesii fiilor satului care pleacă la muncă în străinătate și se întorc posedați de idei îndrăznețe. Singura menire a acestor ”tineri români, care sunt sclavi în Italia, Germania, Spania, Anglia să se întoarcă acasă, să investească aici, să cultive pământurile noastre și să ridice România din punct de vedere economic, cultural și spiritual. Stă în puterea lor să îmbogățească această țară, să înceteze să-i tot îmbogățească pe străini prin munca lor, să pună stop umilinței, robiei și dezonoarei. Un pahar de apă nu ți-ar întinde acești bogătași fără milă față de oameni și față de Dumnezeu. Să vină acasă până nu-i prea târziu!”
Oamenii Drăgugeștiului rămân vajnici apărători ai tradițiilor, portului, rânduielilor și ai credinței, cartea fiind impregnată de omagii pioase aduse divinității și slujitorilor săi, iar autorul preocupat de îmbunătățirea relației sale cu Dumnezeu:”Bucuriile pe care le-am trăit la școală sunt înlocuite cu bucuriile venite de la biserică”. Temperament vulcanic, furibund, <<un veritabil Vadim Tudor de Drăgugești>>, Geo Cristea se autodefinește, privindu-și retrospectiv existența:”Am fost un om efervescent ca varul ce se stinge. Am luat repede foc și toată supărarea mi-a trecut la fel de repede!… Prefer să fiu criticat, detestat, orice, dar nu pot accepta compătimirea”. Cartea cuprinde și o divagație despre nuvela ”Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu, ce ocupă o pagină bună. Bună pentru informații și constatări legate de temă.
Ce are valoros Geo Cristea? (Altfel nu i-am fi răsfoit cartea, nici n-am fi scris despre ea). În primul rând concepția care stă la baza lucrării:”Scot apă din fântână și dau celor ce vor să bea!” Apreciem apoi truda lui depusă pentru adunarea datelor documentare. Numele satului vine de la Drăguga, mama a doi viteji din timpul lui Ștefan cel Mare, Stroe și Ivan. Ei ar fi ctitorit o bisericuță care a înfruntat vitregiile timpului, inclusiv în comunism, când, printr-o înțelegere secretă preotul și primarul au reușit s-o rezidească din temelii. Aflăm cu plăcută surprindere că în acest lăcaș slujește astăzi, alături de preotul Eleodor Bodea, oneșteanul Adrian Cioca, preot plin de har și farmec personal. Așa cum școala din Deleni a fost onorată cândva de cunoscuții profesori Corneliu Sburlan și Adina Mitroiu, cea care înnobilează cartea lui Geo Cristea cu o pertinentă prefață. O personalitate marcantă a satului a fost învățătorul Ioan Donțu, ctitorul Școlii din Drăgugești și erou căzut , în 1941, în luptele pentru eliberarea Basarabiei. De un portret bine conturat se bucură preotul Constantin Badiu, <<munte de cultură și credință>>, fost deținut politic timp de nouă ani, orator desăvârșit, bătrân înțelept (”Omul trăiește cât vrea el! Depinde de echilibrul în care pune toate lucrurile vieții…”). Nu sunt ignorați nici oamenii simpli, un meșter butnar sau o mamă cu opt copii pe care i-a crescut exemplar.
”Capitalul binemeritat, ales după o viață…”
Plecând de la judicioasa constatare că „ideile fără afecțiune sunt reci, luminează, dar niciodată nu produc și căldură”, autorul prezintă cu dragoste de o sinceritate care merită invidiată, locul natal unde a descoperit fericirea, a suferit, a iubit și a visat. Satul capătă coordonate paradisiace:” Cine intră vara în sat își potolește dorul de miros de tei, de crini, <<de palma Maicii Domnului>>, de miros de fân, de cireșe coapte…”; ”Satul este sub forma unei inimi culcate pe un amfiteatru natural, străpunsă de apa unui pârâu ca de săgeata lui Cupidon”. Entuziasmat scriitorul se avântă în superlative:” Niciodată și nicăieri nu se aud clopotele mai frumos, nu sună toaca mai duios…” ; ”Nicăieri nu-i mai mult dor, mai multă floare și mai multe păsări cântătoare…” ; ”Nicăieri nu răsare și nu apune soarele mai frumos ca la Drăgugești…” Doar amintirea străbunilor îl mai temperează, provocându-i ”o durere de demult”. Ancorat solid în viața satului (fotografiile depun mărturie despre spiritul său întreprinzător și gospodăresc), Geo Cristea parcurge toată gama satisfacției lucrului bine făcut , de la o bucurie naivă (”Când văd trecătorii oprindu-se să asculte colindele Nașterii Maicii Domnului la gardul meu, mă cuprinde o stare unică…”) până la trăirea profundă (”Am avut parte în viața mea de situații atât de frumoase încât puteam merge desculț pe apa mării, fără să mă scufund, puteam săruta un mărăcine ca pe o floare catifelată…”) Luând ca model pe cel mai mare învățător al lumii, Iisus, Geo Cristea își fundamentează cariera profesională pe câteva principii, făcând pledoarie pentru o viață morală (”Bunul simț te determină să faci curățenie în tine periodic, pentru că altfel duci o viață netrăită sau trăită fals), pentru armonie între sentiment și rațiune (”Numai atunci când inima se înțelege bine cu creierul și își spun vorbe dulci simți voluptatea vieții”). Optimismul nu-l părăsește (”Încă nu mi-am încheiat conturile cu această lume trecătoare; simt că destinul încă mi-i dator”). Este dăruit cu prima condiție a calității de pedagog (”Copilul a fost acela care a stârnit îngerul în mine”), la care adaugă stăruința de a cunoaște amănunțit meandrele comportamentului infantil (”Nimic nu poate aduce un prejudiciu mai mare educației decât apariția îndoielii în mintea copilului”;” Când expui un copil în văzul tuturor criticându-l, primele roade culese sunt resentimentul și împotrivirea sau obida…”) Dascălul însuși are de învățat de la copii (”De exemplu iertarea, toleranța: ei se ceartă între ei, dar imediat se iartă și se împacă”). Așa încât capitalul cu care s-a ales după o viață (”o pietricică din zidul școlii și o bucățică de tricolor”) este binemeritat. I-a rămas timp de meditație și scris. Știe despre cuvânt că poate deveni ”aripă sau ghiulea” și-l tratează gingaș în adevărate stanțe argheziene, dictate de melancolia vârstei:”Eu mă aflu acum la ultima parte a compunerii…”; ”Cândva brodam viața din idealuri și din vise iar acum o destram din dulci amintiri neatinse!”; ”Visurile sunt nisipuri mișcătoare” ; ”Timpul îmi zâmbește știrb și rece, spunându-mi că n-are ce face pentru mine” ; ”Încep să mă pustiesc, să mă învăț cu singurătatea ”. Reține sintagme memorabile din mari autori ( Tagore, Nichita Stănescu, Petre Țuțea) dar adaugă și cugetări proprii:”Din același lemn se poate face și icoană și bâtă” ; ”Realizarea unui vis este un înger căzut” ; ” Copilul și țăranul! Primul este Făt Frumos, iar celălalt Harap Alb. Amândoi trebuie sanctificați”.
Cronicarii imprudenți (nu noi) ar putea oferi și sfaturi. Geo Cristea ar trebui să renunțe la poziția și la intenția de a realiza ”un fel de etnogeneză a satului românesc”, să despartă prin cutezanță apele, oferindu-ne două viitoare cărți: ”Elogiu satului natal” (suită de scrieri cu caracter oarecum literar) și ”Încercare de monografie a localității Drăgugești” ( lucrare cu caracter științific, documentar, ce s-ar putea numi plenar ”monografie” abia după o amplă și fructuoasă dezbatere publică). Deziderat dificil de concretizat, pentru că omul Geo Cristea ar trebui să realizeze imposibilul: să renunțe la izbucnirile temperamentale și la varietatea pitorească a trăirilor sufletești, devenind pe de o parte un învățător pedant, rece și calculat, ”îngropat” în dicționare și enciclopedii. Numai că, atunci, Geo Cristea nu ar mai fi Geo Săndică, el fiind și mai mult iubit de cei ce –l înconjoară cu respect și prețuire. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești