Păcatul nostru cel mai mare este faptul că nu ne mai recunoaștem prietenii decât atunci când este prea târziu. Un astfel de prieten a fost și rămâne pentru mine Vasile Ungurașu, un inginer pensionar cu suflet de țăran neaos, poet și epigramist sfătos, om  simplu cu suflet de copil mare și, de ce nu, cam căpos când venea vorba de puterea cuvintelor îndelung căutate pentru a fi așezate în șiraguri rimate în cărțile sale. Fiind un scriitor fără răutate, îmi părea un veșnic moș Ion Roată cuprins de duhul dreptății sociale.

*

Eram la biserică, afară în curte, alături de un prieten poet și epigramist mai în vârstă. Am participat împreună la Sfânta  Liturghie până la sfârșit, când copii și creștinii evlavioși se împărtășesc.

L-am întrebat dacă se împărtășește și mi-a spus că nu. I-am zis că ar trebui să se împărtășească pentru că face bine la inimioară, știind că de curând avusese o operație grea pe inimă. Apoi, i-am spus că eu mă duc să mă împărtășesc, lăsându-l singur în mulțimea de oameni.

Am sărutat Sfânta Evanghelie, m-am închinat la icoanele Mântuitorului și Maicii Domnului, apoi m-am așezat în rând cu cei ce se vor împărtăși, când m-am trezit cu prietenul meu lângă mine. L-am întrebat ce face aici și i-am spus că dacă vrea să se împărtășească trebuie să se mărturisească mai întâi. Mi-a răspuns cu sinceritate că nu are păcate și s-a împărtășit.

Uimit de întâmplate, nu mi-a rămas decât să-i urez să-i fie de folos. Împreună ne-am întors la locul nostru din mulțime pentru a asculta predica din acea duminică.

Povestind mai târziu toate acestea părintelui meu duhovnic, acesta mi-a spus că s-a trezit în prietenul meu dorința de a se împărtăși și că este un bun început de drum.

Dar peste puțin timp, nici jumătate de an, aveam să aflu că prietenul meu s-a grăbit să treacă la cele veșnice, împărtășirea aceea fiindu-i ca o merinde de drum lung, spre Rai, la Bunul Dumnezeu.                 Ing. Gheorghe  Bogza