ÎN FOTO,  CEL MAI RECENT NUMĂR  AL   REVISTEI

Revista  ”Cadran cultural” ( Periodic editat sub egida Consiliului Județean Bacău, Director: Petre Vlase, Redactor-șef: Cornel Galben), ne bucură cu apariția  unui nou număr (3 – 2020), incitându-ne la o lectură  diversă, plăcută, cu un vast orizont de cuprindere.  Acest număr  al ”Cadranului cultural” (publicație ce apare din două în două luni), stă sub semnul  unui lucru trist, notat chiar pe copertă de  redactorul – șef, Cornel Galben:” Pe 4 mai s-au împlinit 65 de ani de  când cel mai mare muzician român al tuturor timpurilor (George Enescu) a fost chemat la Domnul. Cum se întâmplă adesea la români, evenimentul a trecut aproape neobservat, doar ici-colo apărând câte o notă sau o consemnare, total nerelevante în contextul operei și a valorii sale.” Pentru a lumina acest întristător fapt în paginile  prezentei reviste ”Menestrelul cuvintelor” de la Berzunți – poetul Dan Sandu publică un emoționant ”Cântec de prieten, Paserea viorii tale  (65 de ani în Pribegie  printre  Stele), G. Enescu”.

Sub titlul ”Doi mentori salvatori: Eminescu și Brâncuși” întâlnim  o emoționantă mărturisire  a poetului, eseistului și criticului literar Vasile Bardan, fiu al meleagurilor băcăuane :”Până să ajung la  <<poenele poeziei>> a trebuit să fiu recuperat şi salvat de Eminescu prin poezia sa, el scoţîndu-mă din boală şi derivă, restabilind echilibrul psihic în forul meu interior, deoarece devenisem între 12 şi 16 ani, un copil cu o gândire aproape lipsită de rostirea şi comunicarea nativă. La internatul liceului aveam cartea cu poeziile lui Eminescu tot timpul cu mine, şi unele dintre ele îmi provocau emoţii atât de intense încât aveam şi crize de plâns. Muzicalitatea şi expresiile neobişnuite ale limbajului poetic eminescian mă frapau, copleşindu-mă şi captivându-mă definitiv, unele părându-mi-se extrem de bizare, de străine, punându-mă în dificultate. Traversam stări noi, neobişnuite, ciudate şi confuze, inexplicabile. Eram avid de cunoaşterea noutăţilor domeniului literar, mai ales din poezie. Informaţiile, emoţiile intense îşi găseau anevoie o expresie poetică mulţumitoare, care să-mi ofere o încredere deplină în propriul meu talent, în noua vocaţie abia descoperită, după anihilarea primei vocaţii native, aceea pentru pictură”.

În   articolul – serial ”Tudor Ghideanu despre filosofia lui Eminescu (VI)”, semnat de profesorul universitar băcăuan Ștefan Munteanu, întâlnim un punct de vedere deosebit de interesant: Filozof și eseist, profesorul universitar ieșean Tudor Ghideanu ”constată însă în creaţia eminesciană şi o prezenţă a negativului care nu poate fi explicată doar printr-o descriere fenomenologică. <<Pentru că furia negativului dovedeşte o frecvenţă atât de covârşitoare şi pestriţă, la Eminescu, s-a sperat că simpla descriere fenomenologică a chipurilor lui, cu utilizări prelungite de exemple, s-ar putea substitui unei viziuni arhitecturale a structurilor negativului, între care este de neînchipuit trecerea abruptă sau mutaţia, fără a cădea în haotizarea planurilor metafizice: ontologic, epistemologic, axiologic etc>>”.

Omniprezentul  ziarist  Ion Fercu (ce semnează articole deosebite zi de zi în ”Deșteptarea”, ziar ce apare la Bacău), ne delectează cu  trei pagini pline de savoare. În acestea îl ”(re)descoperă” pe criticul literar Constantin Călin, la aniversarea vârstei de 80 ani. De la ”Căutătorul de comori”, ”profesorul și studentul” ori  ”cel care privește”  ajungem și la ”scriitură”, ”algoritmul care  ordonează ființarea” și ne oprim la ”lecturi”, unde vajnicul publicist buhușean a notat:”Lectura, știm, este o formă a fericirii. Când privesc spre lecturile Profesorului Constantin Călin, mă gândesc la Emile Faguet ( <<Arta de a citi>>, București, Editura Albatros, 1973) și la Hans – Georg Gadamer (<<Elogiul teoriei: Moştenirea Europei>>, Iași, Editura Polirom, 1999) Primul: <<N-aţi vrea să citiţi aşa cum învăţaţi să cântaţi la vioară, adică să încercaţi o mare plăcere citind?>> Gadamer zice că a citi nu înseamnă a fi trup şi suflet, <<ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie>>, te identifici cu aceasta. Așa citește Constantin  Călin. cel care preferă însă zisa lui Gustave Lanson: ,<<Lectura e, într-un cuvânt, o luptă, și nu-i fecundă decât cu acest  preț>>”

În onoarea sărbătoritului scriu jurnalista Doina Cernica (suceveancă, autoare a unei cărți de succes ”Cititoarea, călătoarea”), ferm convinsă în gândurile sale ( ”Da, un cuvânt bun, un gest de recunoaștere sau de încurajare sinceră la un moment când poate se limpezesc alegeri în viață, în carieră are o greutate aparte, care rămâne ades în memorie mai strălucitor decât o medalie. Cine îl cunoaște știe că Domnul Constantin Călin nu este un entuziast de conjunctură, un risipitor. Cuvântul său cântărit îi face generozitatea și mai prețioasă”) dar și  Cornel Galben.

Cu acribia de a ne face cunoscut fiecare lucru, în articolul ”Constantin Călin la ceas aniversar”  Cornel Galben ne  prezintă biografia  acestui critic și istoric literar de renume al Bacăului. Amintind că la sfârșitul anului trecut activitatea profesorului și criticului  literar Constantin Călin a fost încununată cu acordarea Premiului ”Lucian Blaga” al Academiei Române autorul articolului  remarcă  și un fapt  aparte:” Și aşa însă, numele său va fi greu de ocolit de către confraţii interesaţi, pe lângă Bacovia, de literatura şi cultura română, care au la îndemână nu doar un reper documentar, ci şi un model de intelectual rafinat, mereu atent la fenomenele ce îl înconjoară.”

Evocând ”Premianții din Udești” (locul  de naștere al sărbătoritului), Mihai Maxim ne zugrăvește în frumoase cuvinte această localitate:”Udeşti, cândva un sat de răzeşi din nordul Moldovei, situat în apropierea altora, precum Ipoteşti, Humuleşti, Mălini, Şipotul Sucevei sau Liveni, de unde au răsărit luceferii geniului românesc, îşi are rădăcinile undeva în negura timpului”.

În cuprinsul ”Cadranului cultural”  întâlnim și  rubrica ”Zig zaguri”, în care profesorul Constantin Călin ”rupe” din ”Agende” însemnările unor zile demult trecute. Iată pe cele  din 10 ianuarie 1979:” I-am telefonat lui Vidrașcu, directorul adjunct al P.T.T., în chestiunea accesului la presa străină.  <<Cutră veche>>, s-a arătat nereceptiv față de cererea mea și chiar sfidător, declarîndu-mi că asta [aducerea acelei prese] nu-i activitatea lor de bază, dar că e ceva care le dă mari dureri de cap. Dacă din Le Monde va mai veni doar un singur exemplar, i-l va da lui  <<moș Lazarev>> [doctorul ilegalist], pe care nu-l poate refuza”.

  Adunate, din revistă

Cu ce ne mai bucură ”Cadranul Cultural”? Pe două pagini  Cornel Galben scrie despre  scriitorii Nicolae Mihai (născut la 1 iunie 1950, la Cosmești – jud. Galați) și Alexandru Dumitru (născut la 7 iunie 1950, în satul Deleni, com. Helegiu), care  au aniversat în această lună împlinirea a 70 de ani. Cu o bogată panoplie de premii  literare Nicolae Mihai este cel care nu a abandonat niciodată scrisul  deși ”timp de aproape trei decenii este impiegat de mişcare pe regionalele CFR Iaşi şi Galaţi, mai întâi la aceasta din urmă, de unde, în 1979, se transferă la Bacău, lucrând în  aceiaşi funcţie, dar la liniile ferate uzinale de la Combinatul de Îngrăşăminte  Chimice (1979-1983), Trustul de Construcţii (1983-1987) şi Combinatul de Celuloză şi Hârtie „Letea“  (1987-1998)”. Cornel Galben mai menționează că pentru o perioadă de timp, din octombrie 2001  Nicolae Mihai a fost bibliotecar la Biblioteca  Liceului de Artă ”George Apostu” din Bacău, ”unde a  reorganizat nu numai   întreaga activitate și fondul de carte ci a întemeiat și un nou cenaclu al artelor”. Despre  poetul  Alexandru Dumitru aflăm date  privitoare la  debutul său editorial:” Editorial debutează în 1995, când Editura Corgal Press din Bacău îi publică volumul de versuri Arena, care, în 1996, a obţinut Distincţia pentru debut în volum a Colocviilor de literatură „Poezia secolului XX“ de la Aiud.”

”Aproape că respir și că exist, / Aproape… timpul cere un acont, / Aproape un cristal de ametist /  Topindu-se-n apus, la orizont / Îmi colorează gândurile toate. / Mai treci pe-aici fierbinte-mbrățișare? /  Se poate totuși ce nu se mai poate! / Tăcerea, îmbrăcată în candoare, / Îți iese ca miracolul în cale, / Te caută printre silabe moi,  / Pe unde primăvara, pe-amândoi, / Ne-a sărutat pe frunte cu petale”.  Aceste versuri sunt semnate de  poeta Laura Vacaru și se găsesc alături de alte creații literare ce aparțin poeților  Mihai Merticaru, Mircea Constantin Jurebie și Nicolae Vălăreanu Sârbu la paginile  ”Manuscris”. De asemenea, în acest număr al revistei ”Cadran Cultural” întâlnim și un fragment  din volumul în lucru ”Colecționarul  de nasturi” al scriitorului Viorel Savin.

Referindu-se la volumul colonelului în rezervă Constantin Zavati – ”Bacăul de odinioară” (apărut la Editura ”Armonii culturale” Adjud în 2018, în stilul –i  tăios cu care  ne-a obișnuit criticul literar Grigore Codrescu notează:” Pentru băcăuanii care-și iubesc orașul – probabil toți, noi garantăm că nu se află o oglindă mai corectă a acestui municipiu de pe malul Bistriței, decât cartea profesorului memorialist C. Z… Am fost însă fascinat de notarea riguroasă a atmosferei, climatului, moravurilor și tablourilor provinciale din Bacăul de odinioară, în care militarii, țăranii, dascălii de la școli, negustorii, preoții și meseriașii erau de o diversitate imposibil de conceput azi… În memoria lui C. Z., Bacăul i-a rămas ca un oraș mic, de vreo 30000 locuitori, în care trăiau în bună înțelegere români – ortodocși și catolici, dar și evrei, armeni, precum și ceangăi. Totdeauna relațiile dintre ei erau de bună înțelegere.”

Vasile Leonte analizează în articolul ”Un istoric atins de plăcerea confesiunii”  volumul  semnat de Ghiță Nazare  (”De la cerneala de boz la calculator. Amintiri recuperate”, apărut la  Editura Eikon în acest an) iar pe prozatorul Valeriu Anghel scriitorul băcăuan Dan Perșa îl caracterizează:” Prozator pasionat, adică permanent în clocot, V. Anghel este un scrutător al lumii în care trăim. O vede în dinamica ei istorică. Iar când un subiect bun de roman i se înfăţişează din ceţurile ei, nu stă pe gânduri.”

Semnalăm în acest număr al ”Cadranului cultural” și eseul ”Fariseul”, semnat de  scriitorul buhușean Ion Dinvale. Apărut la rubrica ”O samă de cuvinte” și lăsându-ne în voia lecturii, aici întâlnim rândurile:” Să lăsăm smerenia vicleană a fariseului politic și să ne întoarcem, cu teamă, cu îngrijorare, privirea spre fariseul cinic – homo pharisaeus diabolicus – care, cu profilul lui de acvilă, cu mantia lui neagră și râsul hârâit, coroziv, mefistofelic, însoțește statornic orice înfrângere, orice eșec al nostru. El dă cu tifla oricărei zbateri, oricărei sforțări: persiflare, jubilație, euforie a naufragiului. El ia în răspăr și târăște în derizoriu orice pornire înălțătoare, orice urmă de idealism; maculează tot ce e curat și sfânt: rostește versete, jură solemn, teatral, cu mâna pe Biblie, vorbește în pilde… Un diavol ce glosează pe-un munte de tămâie.”

În Medalionul ”Stelian Preda, actorul” (semnat cu aceeași conștiinciozitate a oferirii fiecărui detaliu de către  scriitorul Cornel Galben),  vedem umbra ”trecutelor vremi” de teatru și patriotism. Citând  din acest articol ”La împlinirea a cinci veacuri de la zidirea Mânăstirii Putna, bunăoară, a propus ca să se monteze Trilogia lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi să se joace nu numai în săli, ci şi la Cetatea de Scaun a Sucevei, în aer liber. Debutul a fost cu Apus de soare, jucat timp de o săptămână, începând cu 10 iulie 1966, în faţa a peste 40.000 de spectatori”, putem întreba: acum se mai vorbește  de patriotism? Binevenite  sunt și insemnările Ozanei Kalmuski Zarea de la ”Caleidoscopul muzical”, într-o frântură de gând fiind menționat:”  Aud mereu vorbindu-se de brand de țară, dar niciodată despre muzicieni de certă valoare, care să fie încadrați ca simbol al artelor din România”.

Pe ultima pagină a ”Cadranului cultural” întâlnim versuri  semnate de hunedoreanca Nuța Crăciun (stabilită în prezent în Spania). Îndrăznim  să credem că în aceste vremuri de pandemie, nu pot fi alte versuri  ”mai cuprinzătoare ale momentului” ca cele din poemul ”Plâng pe ascuns ochii adevărului”, semnate de Nuța Crăciun:”mor oameni pe care nu-i cunosc  / se închide ușa frigului peste ei /  timpul se împuținează ca o pâine  / din care rupem cu toții câte o bucată  / în eventualitatea că lumea /  nu se va stinge de tot /  că va inflori din nou un zâmbet /  pe fața muzicantului de la colțul străzii /  tăcerea îmi intră în casă și trage zăvorul /  continui să visez din spatele geamului închis / un vis în care plâng pe ascuns ochii adevărului  / ajută-mă Doamne să pot da ceasul înapoi /  cu o primăvară / alungă pasărea asta neagră  / care cerșește la ușa zilei.”        AMPRENTA  DE  ONEȘTI – ISCODITOARE ȘI ISPITITOARE   DE  REVISTE