”RISIPELE  SENINE. ANTOLOGIA POEȚILOR  TROTUȘENI”, EDITURA  ”AMANDA  EDIT”, BUCUREȘTI  2019

Ioan Botezatu scrie o poezie încifrată, în spiritul generației lui Nichita Stănescu, dar mai ales conform unei structuri interioare pe care și-a definit-o la cenaclul adolescenței, perfecționând-o ulterior prin atașament neîntrerupt la actul liric. Cuvintele își pierd rostul lor inițial, capătă alte conotații, sintaxa își schimbă fizionomia și maniera, construind ciudate, dar fermecătoare palate verbale: ” Aud părul tău crescând / Ștergând clapele pianului. /  Iartă și tu greșelile greșiților tăi /   Când pe un obraz se usucă lacrimile / De pe celălalt se  adună în cupe vrăjite.”

Unele frânturi încântă auzul și gândul: ”Întunericul se retrage în pietre / ca o rugăciune într-o biserică iberică”; ”Noaptea trage de mâini o ceată de magi”. Altele stau sub semnul enigmei: ” Memoria confuză, /  În storcătorul de fructe. /    Viața, e o târfă /  Ce se ascunde în colțuri de dantelă.

Mariana Bendou își pune în practică idealul concept de ”expresie a ideii”. Cele mai multe dintre creațiile  sale se impun prin simplitate, dinamism și fizionomie ludică. Versul curge fluent, comunicarea stă sub semnul sincerității. Iubirea văzută ca joc, natura, sărbătorile tradiționale, fenomenele meteorologice, momentele zilei însoțesc stările de beatitudine. Apar însă și accente grave reflectând o trăire profundă când ”nu mai e niciun loc de ghicite întrebări/nu e nici de prea dulcea tocmeală”.

” Soarele se stinge /   în mucul tău de țigară /   tocuri și parfum /  izbesc ritmat în caldarâm /  mi-aș dori enorm să mai rămân /  ne spusem de toate /  mai ales învățăm să tăcem.”

Această umbrire îngândurată este depășită repede prin temperamentul optimist solid sprijinit pe simțul umorului:” nu putem niciodată /  să avem tot ce vrem /    miauuu! face motanul vecinei de bloc /  și brusc este noapte /  luna o minge de foc”.

Marieta Rădoi, Mirianida, muza poetului de altădată, scrie ea însăși poezii, dar nu marcate prin delicatețe, cum ne-am fi așteptat. O profundă neliniște interioară se declanșează la impactul finei structuri sufletești cu duritatea universului cotidian. Lumea pare întoarsă pe dos (”Păpușile adoptă copii”), iar percepțiile poetei sunt paradoxale: ”De aceea cred cu tărie /  În duioșia materiei brute, /  În milostenia ochiului /  Nebun de mers, /  În strălucirea șurubului /  Și a șurubelniței stea.”

Starea de anxietate generează un accentuat fior dramatic, preschimbat la suprafață în versuri străpunse de ascuțite conflicte. Un câine, decis a desființa pericolul rutier, ”latră în capul lui de sârmă / la un buncăr nazist”, ”Un copil îi spune tată / unui trunchi de stejar”. Poemele, ca și viața, sunt infestate de cuvinte puțin prietenoase: insolvență, deficit, penalizare, panică, sufocare, obsesii, depresii etc. Disperată de robotizarea existenței, poeta caută utopice soluții de renaturalizare, chiar cu armele inamicului. Într-un dispozitiv, pe un tambur rotativ, cu pigmenți și reactivi s-ar putea construi un gingaș trandafir. În grupajul de versuri antologat apar  elemente de artă poetică: ”E ora când cuvântul  / Are formă de maidanez /  De curcuma și turmeric, /  De sceptic, /  De lift. / Dacă am urca, unde am urca?” sau ”Dă-mi, Doamne, puterea cifrelor doi / Decât însemnătatea lui unu!” Găsim chiar și un testament, însă cu totul opus celui al Văcăreștilor:” Prefigurez o religie a nespusului, /  Gesticulez o lungă tăcere /  Ca sfoara părului meu /   Numai bună de spânzurat /  Posteritatea.”

  Cristina Iscru este prezentă în antologie printr-un grupaj liric deschis cu o ”Iubire în gerunziu”, amintind de ”Înger în gerunziu”, volum al unui celebru poet contemporan (Constantin Th. Ciobanu). Spre deosebire de acesta, angajat într-un teritoriu nebulos, complex, presupunând profundă reflecție, Cristina Iscru scrie o poezie dinamică, invadată de suflul tinereții efervescente, care-și încearcă șansa de afirmare. Avalanșa verbală (văzând, simțind, iubind, cerând, dând, uitând, privind) traduce cu fidelitate suflul interior, aproape euforic. Trăirile se consumă ideal doar prin cuvânt: ” M-am așezat la tulpina ta / Și-aștept să-ți răsară cuvintele /  Precum mugurii la început de primăvară, /   În fiecare zi câte unul.” Sau: ”Sărută, cuvântule, hârtia /  Ca semn de amor profund, /  Alungă-mi lenea, sau mândria, / În care-adesea mă cufund.”

Abstractul devine senzual, înnobilând până și conceptele socotite îndeobște vulgare: ”Plimbă-ți, cuvântule, penița /  Acum pe sânii albi ai foii, /  Pe coapsele ce lenevesc /  Întinse în bătaia ploii. // Un vers întreg atins de rimă, /  O prostituție sublimă  În colțul paginii de sus, /   Când plânsul ploii te-a răpus.” Însă poeta cultivă și registrul major al cugetării precum poemele ”Inerție” și ”Nocturnă”.

Ștefania Pușcalău ”îngerul senzual”, cum potrivit a fost denumită, ne oferă câteva poeme în linia cunoscută deja. Sensibilitatea exacerbată îi conferă forța de a sparge prin cuvânt limitele universului concret:”LĂICER … lăicer colorat / pe care mama îl așează peste mine /  să nu-mi fie frig sau ceva /  iar eu simt greu /   timpul din el /   dar tot vii culorile copilăriei /  și mâna bunicii care l-a țesut /   nevăzută din cer pe tâmpla-mi obosită.”

   Când observă cum ”ninge într-o portocală”, graba emotivă înlătură ordinea logică sau pe aceea a succesiunii temporale în favoarea unei logici afective. Iubirea are coordonate paradisiace:  ”simt fiecare răsuflet al pieptului tău /   hai să ne privim unul altuia pulsul   până luminează în pupilele rotunde / laptele nins al zăpezii.”

  Dar, uneori, subminată de neînțelesuri, iubirea poate răni. Sintagme de genul ”și-i cald ca-ntr-un suflet de femeie”, ”singurătăți ca iedera crescute”, ”copii crucificați ca niște criști” sunt bijuterii poetice, probă de talent nativ. O notă specială pentru ”Poem cu miez de lapte”, evocare a sentimentului matern, desigur tot în nota personală, îmbinând azurul alintului cu obișnuitul grai terestru. În alt poem, intitulat ”Aveam alt nume”, adeseori, în spatele metaforei se ascunde o imagine decupată din spațiul sacru al rugăciunii, care, odată decopertată, pune în valoare bogate și necesare semnificații pentru decodarea textului poetic.  Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

FOTOGRAFIA   ESTE  DE  LA  LANSAREA  ANTOLOGIEI  POEȚILOR  TROTUȘENI, CARE A AVUT LOC LA  BIBLIOTECA  MUNICIPALĂ  ”RADU ROSETTI”   ONEȘTI