Aceste adevărate bijuterii, sunt rodul muncii mâinilor trudite, ale femeilor din comuna  Palanca. După munca nesfârșită din timpul zilei, nopțile erau petrecute în stative.

Deoarece oamenii erau săraci și nu aveau cu ce plăti  pentru ca altcineva să le facă unele treburi, de cele mai multe ori  mergeau unii la alții, cu împrumutul. Azi mergea cineva la vecinul la coasă, la adunat, ori la prășit iar mâine venea vecinul  la ajutat pentru ce o fi fost nevoie. De fapt, acest obicei este folosit și azi. Mai puțin întâlnit, din păcate, este cel de clacă. Clăcile erau de multe feluri: clacă de desfăcut  păpușoi, clacă de tors, clacă de strujit perne, ba chiar și clacă de dat.

Existau  unele treburi care nu puteau fi făcute cu rapiditate doar de  către familie. De exemplu, toamna se culegea porumbul. El era cules de pe tulpină, cu tot cu pene, apoi era dus și pus în grămezi în câte o șură, ca să nu rămână afară în ploaie. Chiar dacă păpușoii erau strânși  pe un timp uscat, tot  exista riscul ca ei să se aprindă și să mucegăiască.  O variantă ar fi fost ca  familia să stea seară de seară și să desfacă  penele (pănușii), fiindcă în timpul zilei erau  multe alte treburi de făcut. Dar asta ar fi însemnat ca  toată treaba să se lungească, și porumbul să se strice. Așa că gospodarul  organiza o clacă. Cine era mai avut și avea mai mult porumb, angaja lăutar. Pe atunci existau  o mulțime de lăutari, iar omul pregătea vin și chema vecinii și pe oricine altcineva să vină la clacă. Serile de clacă erau căutate, mai ales de cei care aduceau lăutari, pentru că  mai erau și alții mai necăjiți, care nu își permiteau să  tocmească muzicanți. Flăcăii veneau, mai ales că  era un bun prilej să întâlnească fete. La clacă toată lumea muncea, timp în care se spuneau  povești, ghicitori, se cântau cântece, flăcăii mai trânteau fetele în pene. Atmosfera era relaxată, munca părea o distracție, iar la urmă se dansa, dacă erau și lăutari.

O altă clacă  era cea de tors. Deoarece în restul  anului treburile erau multe, unele lucruri  erau amânate pentru a fi făcute iarna. Torsul cânepii era unul dintre ele.  Se proceda la fel, toată cânepa era scoasă la  lucrat, unele femei  torceau, altele depănau, altele făceau ce mai trebuia. Fiecare fată și femeie venea de acasă cu un fus și cu furca goală, iar la gazdă găseau o stivă  de caiere de cânepă. Flăcăii erau nelipsiți și ei, uneori  mai ajutând, alteori mai încurcând doar că nu pierdeau ocazia unei distracții. Era obiceiul  că dacă o fată scăpa fusul, băiatul să îl ridice, iar dacă fata îl voia înapoi, trebuia să plătească cu o sărutare. Se întâmpla ca o fată să fie mai rușinoasă, ori să nu îl placă pe acel băiat, și nu vrea să dea sărutarea. În cazul acesta băiatul nu îi mai înapoia fusul iar fata stătea degeaba toată seara. Evident că băieții urmăreau cu ochi de vultur orice mișcare greșită iar uneori mai dădeau ca din greșeală peste fusul fetelor, doar, doar vor primi o recompensă. La aceste întâlniri fetele de măritat  aveau ocazia să dovedească faptul că sunt harnice și pricepute. Se  torcea și lână, depinde care erau nevoile gospodăriei. Ori se strujeau pene, pentru  perne.  Flăcăii nu pierdeau ocazia să necăjească în glumă fetele. Se duceau pe furiș și suflau peste penele fetelor, iar acestea se împrăștiau și se amestecau. Toate clăcile erau bune mijloace de socializare, de  informare, de distracție. Tanti Floarea Pascu, dar nu numai ea, ne-a spus că după ce se termina de tors cânepa  urma ”Jocul cânepii”, când se dansa  după cântecul lăutarilor.

Deși mai multe persoane  nu știau despre acest gen de clacă, la un moment dat am aflat  despre claca de  dat. Acest gen de clacă era făcut  de către o femeie foarte săracă, ce rămăsese  singură ori văduvă și cu copii de crescut. Pe atunci neexitând locuri de muncă, salarii, dealtfel nici bani în general femeile nu aveau cu ce se descurca, mai ales după primul război mondial. Având și copii, nu avea cu cine îi lăsa și deci nu putea merge la muncă prin sat. Așa că acea femeie, cum putea, tocmea lăutari și făcea o clacă de dat. Iar cei care veneau la clacă  aduceau de acasă orice puteau, fie o bucată de preș, ori săpun de casă, cânepă, lână, ori ceva de mâncare, ori diverse obiecte de uz casnic. Orice ar fi primit femeia, îi era de ajutor, pentru că ea nu avea cum să facă rost  de acele lucruri. Oamenii acelor vremuri  erau foarte uniți, se ajutau unii pe alții. Fiind cu toți săraci, credeau necazul altuia și din puținul lor împărțeau cu  semenii lor aflați la greu.                 Din volumul ”La Porțile Neamului – Repere monografice ale comunei Palanca”, apărut  în  acest an sub semnătura doamnei  Liliana Atomulese la Editura ”Vicovia” din Bacău